sâmbătă, 24 iulie 2010

Viaţa pe un vapor de croazieră

Stau infipt in coapsa avionului care zboara pe deasupra Atlanticului cu destinatia Montreal. Programul video cu circuit inchis s-a terminat, asa ca pe ecranul din fata mea nu e nimic altceva de vazut decat informatii despre pozitia avionului, altitudinea de zbor si viteza vantului. Sunt mort de oboseala fiindca n-am dormit de mai bine de 20 de ore dar nu pot adormi din cauza diferentei de fus orar; ma uit absent prin hublou si nu vad decat plafonul compact de nori. Ma duc sa ma imbarc pe un vapor de croaziera, pe pozitia de chelner. Habar n-am sa car o tava si chestia asta ma streseaza cel mai mult, chiar mai mult decat faptul de a trai pe un vapor. Nici nu stiu ce e in capul meu, de ce mi-a trebuit atata sa plec cat mai departe de viata mea de pana acum. Am 27 de ani, sunt absolvent de jurnalistica, am un master in comunicare sociala, ultimul job serios a fost cel de director de creatie intr-o agentie de publicitate si ma agat prosteste de ideea ca schimbarea asta ma poate ajuta sa ma lamuresc ce vreau sa fac cu restul vietii mele. De fapt incerc sa scap dintr-o pasa depresiva fugind, la propriu, de tot si de toate. Solutia cu vaporul a fost prima varianta care mi-a venit la indemana. Nu mai aveam rabdare si nici bani sa astept altceva.

In sfarsit vad pamant, mai bine zis stanci gaurite de ochiuri de apa, combinate intr-un peisaj care de la inaltimea la care ma aflu pare mort. Ma intreb daca a calcat vreodata picior de om prin locurile astea. Pe harta de pe ecran scrie “Goose Bay” – Golful Gastei. Banuiesc ca suntem undeva deasupra Labradorului si ca o sa aterizam destul de curand. Dar zborul mai dureaza aproape o ora, pina cand incep sa vad un alt peisaj, rauri, cateva localitati si in sfarsit luminile Motrealului, care mi se pare foarte primitor, probabil si fiindca stiu ca e finalul zborului. Pamantul se ridica brusc, pe masura ce avionul vireaza pentru a se inscrie pe pista de aterizare. Am ajuns la capatul terminalului si dupa ce-mi gasesc bagajul, care se compune doar dintr-o geanta de voiaj nu prea mare, sunt surprins sa vad ce mica e lumea: primele cuvinte ale ofiterului care verifica pasapoartele sunt ‘Bine ati venit” chiar in romaneste si imi dau seama ca si cei doi tineri din spatele meu sunt tot romani. In cele cateva minute cat dureaza formalitatile aflu ca si ei au exact aceeasi destinatie ca si mine – vasul M/S Norwegian Sea.

Suntem preluati de agentul companiei, un tip foarte vorbaret si grabit, care ne duce undeva catre centru, la Le Nouvel Hotel, unde vom fi cazati pana a doua zi la pranz, cand va veni sa ne duca in port, la vaporul nostru. Cei doi romani ma tatoneaza discret in legatura cu experienta mea in meserie si constat ca numai unul dintre ei a mai lucrat pe vapor, dar pe Mediterana. Celalat, Paul, e la fel ca si mine un “bluffer”, caci s-a angajat ca si ospatar, desi e inginer si a lucrat ca agent de vanzari la o firma producatoare de bere. A venit cu gandul sa faca bani, pentru ca vrea sa se insoare. Schimbul de informatii are loc in intervalul in care asteptam sa primim cheile de la camere, dupa care ne despartim. Sunt din nou singur, in camera mea in care nu stiu sa opresc caldura, asa ca trebuie sa sun la receptie. Am nevoie de doua incercari si imi dau seama ca sunt foarte multe nimicuri de care habar n-am ca roman care n-a prea umblat prin lume. Adorm greu, pentru ca aici e miezul noptii, dar pentru organismul meu e din nou dimineata.

Ma trezesc devreme si nu stiu cum sa-mi umplu timpul, prea scurt pentru o plimbare prin oras dar prea lung pentru a astepta in fotoliile de la receptie. Ma hotarasc totusi sa ies un pic si reusesc sa sun acasa dupa aproape jumatate de ora de incercari stangace, cat mi-a trebuit sa-mi dau seama cum se utilizeaza cartela telefonica care e de cu totul alt tip decat cele folosite in Romania. Intre timp, in holul hotelului s-au adunat mai multi insi care trebuie sa ajunga pe acelasi vapor. E nevoie de inca o masina si aleg sa mai astept. Nu ma grabesc deloc sa-mi iau in primire noul job. Dar nu mai e loc de intors si ma las dus de sirul de operatiuni standard specifice imbarcarii. Pana cand suntem condusi in camera de zi a echipajului constat ca sunt destul de multi romani pe vas. Nimeresc langa Ingrid, o fata din Bucuresti care va lucra ca supraveghetor in cazinoul de pe vas. Face rost de niste cafea si suc de portocale si imi spune ca a mai lucrat pe vapor, oftand pentru motive pe care nu le inteleg. Intre timp apare Billy Gilbert, ofiterul insarcinat cu masurile de siguranta pe vapor, care s-a imbarcat si el din Montreal si care arunca in treacat cateva vorbe despre “first week depression” – depresia primei saptamani. Termenul standard ma face sa realizez ca e o chestie destul de serioasa, dar tot n-o pricep. O voi intelege mai incolo, pe propria-mi piele. Ma bucur ca inca nu vine nimeni sa-mi spuna ce am de facut, fiindca am fost prevenit ca s-ar putea sa intru la lucru din prima zi. Trag de fiecare 10 minute, parca presimtind ce va urma in scurt timp. De la Ingrid aflu ca ar trebui sa fim preluati de cineva, dar nici ea nu se grabeste. Sunt foarte fericit cand imi dau seama ca intru la munca abia a doua zi. Din nou nu inteleg ce-i cu “no business, man, Canada, no business”, dar ma bucur, incercand sa n-o arat. Am nevoie sa ma obisnuiesc cu vaporul si cu oameni din jur. Majoritatea sunt jamaicani, filipinezi si indonezieni. A patra natiune ca prezenta se pare ca sunt romanii, cam 30, totusi putin pentru un echipaj de aproape 800 de insi. Mana de lucru ieftina. Fiecare membru al echipajului trebuie sa poarte tot timpul un ecuson cu numele, functia si tara de origine. E mai usor sa inveti cine este fiecare si in acelasi timp exista un control al actiunilor individuale. Esti identificat mult mai simplu daca faci ceva ce nu e in regula, pentru ca asta inteleg rapid, si mi se si spune, ca toti sunt cu ochii unii pe altii.

Engleza vorbita de echipaj este simplificata la maximum, asa ca este destul de usor de inteles cu conditia sa fii obisnuit cu diversele accente si cu cativa termeni specifici. Primul este “bomboclat”, al carui sens nu reusesc sa-l prind fiindca apare in fraze in aproape toate pozitiile si cu aproape toate intonatiile. Deocamdata ma abtin sa pun intrebari care nu sunt absolut necesare., asa ca nu intreb nici ce inseamna “bomboclat” si nici “batiman”, pe care le aud cel mai des. Dupa aprope doua ore in care ma bucur ca am fost lasat in pace mi se spune in ce cabina sunt repartizat si i se cere unuia dintre prospetii mei colegi sa ma conduca. Se numeste Michael Paponette si este un negru din Trinidad –Tobago. Este putin mai inalt ca mine, are un inceput de burta si se misca lent, vaitandu-se ca il doare un picior. Ma surprinde cand la nici un sfert de ora de cand ne-am vazut prima data ma intreba “Tu ce-ai mai facut inainte, Walter? Inainte de vapor”. Incerc sa evit un raspuns clar , intreband la randul meu “De ce ma intrebi?”. “Fiindca mi se pare ca esti un tip destept. Poate la tine in tara ai putea fi chiar ziarist”. Raman cu gura cascata de nimereala, dar ma prind rapid ca chestia cu “ziaristul” este pentru Paponette un anumit standard de inteligenta si nu faptul ca ar sti de studiile mele, care daca ar fi fost cunoscute as fi fost refuzat din start, ca supra-calificat. ”Am lucrat odata la un ziar” zic, ceea ce nu e o minciuna, pentru ca prima mea slujba, la 19 ani, a fost cea de reporter . “Vezi, face intelept Paponette, am stiut eu ca esti un tip destept. Asa ca o sa-ti spun direct, dar sa nu mai spui la nimeni. Eu sunt bisexual. Stii ce-i ala bisexual? Adica imi plac si fetele si baietii. Dar sa nu mai spui la nimeni!”. Marturisirea lui Paponette nu ma face sa ma simt deloc bine. Auzisem de problema homosexualitatii pe vapoare, dar nu ma asteptam sa iau contact atat de direct. Incerc sa ma obisnuiesc cu ideea, dar cred ca se vede pe fata mea ca nu sunt incantat. Si nu ma incanta deloc nici pata mare de urina de un galben intens de pe colacul WC-ului, nici cabina foarte mica, din care aprope jumatate este ocupata de valize care se dovedesc mai tarziu a fi a le lui Paponette. Celalat coleg de cabina este un indonezian despre care aflu ca va pleca acasa peste cateva zile, fapt care ma bucura, fiindca Paponette imi zice ca el e autorul petelor de urina din baie.

Ma mir ca reusesc sa ajung la magazia de unde trebuie sa-mi iau uniforma, pentru ca ceea ce inteleg eu in primul rand din vapor este un sir de coridoare, brazadate de usi si scari. Am o idee foarte vaga despre pozitia mea. Abia dupa ce urc din nou scarile, realizez ca am fost sub nivelul apei, pe puntea zero. Nu stiu ce sa fac, asa ca ma reintorc in camera echipajului, care este foarte aproape de cabina mea. Am norocul sa fi nimerit in una din cele doua cabine de pasageri alocate echipajului, care este in momentul de fata supranumerar. Pe acelasi coridor mai sunt cabinele catorva dintre ofiteri, pentru ca majoritatea echipajului se afla pe puntile unu si zero. Vaporul nu mi se pare prea curat la prima vedere, cel putin nu in zona echipajului. Ma steptam la ceva mai mult lustru, desi tot timpul cineva spala scarile sau cara gunoiul. Vasul este destul de vechi, dar se tine inca bine. Dau din nou peste Ingrid, care de data asta plange de-a binelea. O intreb ce are si imi spune ca o sa vad eu cum e cu vaporul. “First week depression”. Mai omoram o ora in care aflu ca a lucrat undeva prin Pacific, pentru compania care acum detine majoritatea actiunilor si la cea de care suntem angajati noi. Intre timp vasul s-a pus in miscare si se simte o usoara trepidatie in pereti, dar care mai apoi devine obisnuita. Unul dintre peretii incaperii in care ne aflam se misca cu un huruit si este pliat de un tip asiatic intre doua varste, marind volumul incaperii si lasand sa se vada mai multe canapele si o masa cu scaune inalte. Este barul echipajului, si imediat zaresc si tejgheaua. Pare destul de primitor si are si un tonomat de moda veche. In cateva minute spatiul se anima si langa noi se aseaza cativa romani cu beri in mana, care isi trantesc degajat picioarele pe locurile libere. Fiindca suntem nou-veniti suntem chestionati printre exclamatii din care cel mai des revine “of, de-abia astept sa plec acasa!”, caci cei de langa noi se fla spre sfarsitul contractului. Dupa a doua bere reusesc sa ma relaxez si eu si in ciuda faptului ca sunt foarte obosit, stau sa casc gura la ce se intampla in jurul meu. Pana la urma imi spun ca e mai intelept sa incerc sa ma odihnesc, asa ca ma duc sa ma culc. As putea sa-mi inchipui ca sunt la inceputul unei vacante, daca nu m-ar stresa in continuare completa mea necunostinta in materie de carat tava. Pana la urma adorm, cu speranta ca nu va interveni nimic neprevazut pana cand apuc sa ma trezesc.

A doua zi ma imbrac cu uniforma si dupa ce intreb in stanga si in dreapte, ma duc sa-l caut pe Robert. Nu stiu exact ce e cu Robert, dar pe el trebuie sa-l caut, asa mi s-a spus. Il gasesc si vad ca de fapt l-am mai intalnit si ieri si ma straduiesc sa tin minte ce functie are. “Robert Murray, Jamaica, Assistant Bar Manager” scrie pe ecusonul lui. Robert se poarta foarte prietenos si imi si face cunostinta cu o filipineza mai in varsta, caci si Robert are in jur de 45 de ani, pe care mi-o prezinta ca “my woman” – femeia mea. Nu stiu cum sa inteleg asta, asa ca zambesc dand din cap, in timp ce Soledad, “femeia lui Robert”, se apleca sa-mi vada ecusonul primit de jumatate de ora si-mi repeta numele cu voce tare “Walter, from Romania”.Ma bucur ca nu trebuie sa explic nimic in legatura cu numele meu, care de altfel nu este deloc romanesc. Aici totul se internationalizeza si numele aproape n-are importanta. E mult mai importanta pozitia pe care o ai in armata trebaluitoare de pe vapor.

Sunt trimis pe puntea noua, dupa ce primesc o tava maro, care incepe sa ma streseze din primul moment. Deja mi-o inchipui plina de phare si ma trec sudorile. Groaza cea mai mare e sa nu vars ceva, ca sa se descopere ca sunt absolut afon in meserie. Puntea noua este puntea deschisa, cu piscina si scaune pentru plaja. Mai exista nivelul zece, inaltat in in fata si in in spatele vaporului. Il gasesc pe Yono, un tip mic si uscat, destul de in varsta, pentru ca majoritatea membrilor echipajului sunt tineri. Yono e indonezian si are functia de barman, deci imi este superior. Nu pricep mai nimic din ceea ce zice, fiindca vorbeste foarte stalcit. Cel putin este amabil si dupa ce ce ma invart aprope o ora fara sa fac nimic, pentru ca sunt foarte putini pasageri pe punte, Yono ma trimite jos si imi spune sa vin doar a doua zi dimineta, fapt pentru care ii sunt foarte recunoscator.

Cobor pe scarile de pasageri, pe care in curand aflu ca nu am acces decat in timpul alarmelor. La fel si cu liftul pentru pasageri – regulametul interzice folosirea lui de catre mebrii echipajului. Primele semne dintre ceea ce mi se pare o distinctie dintre servitori si stapani. Eu am ales asa ca nu imi mai bat capul cu asta. Stau din nou in camera de zi a echipajului, unde functioneaza un televizor cu un ecran imens, pana cand unul dintre cei imbarcati odata cu mine imi spune ca trebuie sa ne adunam pentru primul instructaj, care incepe cu un tur al vaporului.Apoi ne rentoarcem in sala de mese a echipajului, unde ni se vorbeste despre importanta regulamentului pe vapor si foarte iute facem cunostinta cu pompierul sef, care este norvegian si din a carui engleza intelegem foarte greu ce vrea sa ne spuna. Se si vede ca nu este obisnuit sa vorbeasca catre un public. Dupa el apare ofiterul –chimist, care ne vorbeste despre depozitarea si separarea gunoaielor, foarte importanta pe vapor, unde spatiul este limitat. Discursul sau se incheie cu sublinirea instructiunilor de utilizare a toaletelor, care se rezuma la “If you fuck up the toilet, then you fuck up the toilet”. Zambim si el profita de asta pentru a iesi din scena. Dupa ce ni se aduce aminte sa verificam tot timpul panoul de pe coridorul echipajului, unde se afiseaza toate activitatile, suntem liberi. Ma duc sa ma culc, desi e cam prea devreme.

Pentru ca nu reusesc sa adorm, ma intorc in camera echipajului. Dupa o vreme, incep sa apara si ceilalti nou veniti, fiecare plangadu-se de diverse chestiuni – micimea cabinelor, colegii, faptul ca nu stiu exact ce au de facut sau ca nu inteleg jargonul de pe vapor. Ma scufund in mine insumi si ma bucur ca nu am nimic de facut in momentul de fata, in aceasta lume absoulut noua, percepand doar zumzetul de crasma din jurul meu amestecat cu huruitul regulat al vaporului in mers. Pana la urma ma ia somnul, asa ca ma retrag in cabina. De maine incep servciul.

Dupa un somn din bucati, ma echipez si ies la lumina. Sus, pe puntea noua, e rece caci suntem pe fluviul Sfantul Laurentiu, intre pereti de stanca impaduriti si ne apropiem de sfarsitul lui octombrie. Ma misc ineficient, pentru ca nu pricep comenzile lui Yono si nu stiu cum trebuie pregatit barul. Aflu ce e cu “Canada, no business”. Facem o croaziera de doua saptamani, catre Miami, si pasagerii au in majoritatea covarsitoare peste 60 de ani, deci nu beau si “noi’ nu avem clienti. “Noi” suntem cei din departamentul “bar” si pricep de ce e asa important sa ai vanzari. Salariul se acorda din comisiunul de 15 la suta la comezilor incasate. Deci cu cat ai mai multe comenzi, cu atat poti castiga mai mult. Asta nu mi s-a spus. Dupa doua zile incepe sa-mi displaca ca trebuie sa intreb pe fiecare pasager nou venit pe punte daca doreste ceva de baut, desi e evident ca ei sunt agasati de intrebarile repetate. Sunt varstnici din care multi urmeaza tratamete medicale asa ca nu au voie sa bea alcool, dar politica companiei este sa obtina profit din tot ce se poate. Trebuie sa incerci sa vinzi cat mai mult. De fapt sa fortezi vanzarile, asa ca bietii pasageri, ca sa scape de insistenetele noastre, comanda ceai cu gheata sau apa de la robinet, ceea ce starneste nemultimirea chelnerilor. Fiecare cu interesul lui. Lipsa de activitate are un singur avantaj - am timp sa ma obisnuiesc cu vaporul, sa invat traseele, specificul activitatilor si organizarea.. Dar asta cu eforturi destul de mari, deorece nimeni din cei intrebati nu e in stare sa ma lamureasca pe dea-ntregul, fie din cauza problemelor de limba, fie din cauza ca nici ei nu stiu.

Un alt lucru care ma irita este faptul ca aud in jurul meu soapte si cel mai adesea cuvantul “batiman”. Nici nu mai este nevoie sa mi se explice – inteleg ca asta insemana “poponar” . La fel si “chichiman”. Primul termen este filipinez, al doilea jamaican. Ceea ce nu inteleg de ce isi pun intrebarile astea in legatura cu mine. Ceilati ma simt diferit, desi ma straduiesc sa fiu cat mai asemantor lor, asa ca se grabesc sa ma eticheteze. Dar de ce neaparat poponar? Sunt surprins, dar imi aduc aminte de remarca lui Paponette, cum ca par un tip destept, desi acum incep sa-l suspectez ca si el la randului lui incerca marea cu degetul. Toate astea culmineaza cu suieratul in fata al unui filipinez pe care nu-l cunosc, dar care dupa uniforma imi este coleg de departament si care nu scapa nici o ocazie sa-mi arunce de cate ori trece pe langa mine “batiman” si sa inceapa sa rada. A treia oara nu ma mai pot abtine si il iau de gat. Il proptesc de perete si nu-mi pasa ca suntem pe coridorul care duce la sala de mese si e o multime de lume. Ii suflu si eu foarte aproape de mutra care imi este deosebit de antipatica, de pisica grasa, cu ochi ingusti “Daca mai scoti un sunet gresit, te pocnesc!”. Incepe sa rada fortat si se preface foarte uimit, spunandu-mi ca doar am glumit. Imi intinde chiar mana, pe care o refuz. Repeta ca a glumit si ca suntem prieteni. Plec foarte furios in continuare. Deja mi-e sila de ceea ce fac si nu pot intelege ostilitatea unor oameni carora nu le-am facut absolut nimic. “First week depression” incepe si la mine, care fugeam de alta criza. Vaporul e o lume comprimata, care pare normala dar care scoate repede tot ceea ce mai rau in oameni. Sau poate adevarul. Nu stiu in cine sa am incredere. Fiecare este preocupat de sine si simt tot mai apasatoare o concurenta pe care nu mi-o explic. Dar toate aste se fac cu un ranjet pe fata si cu o veselie evident fortata. Acum pricep, incetul cu incetul, de ce plangea Ingrid inca din prima zi.


Am primit legitimatia de membru al echipajului, asa ca pot cobori pe uscat. Am doar o ora jumate la dispozitie. Sunt cu Ivan Viera Melita, un brazilian care lucreaza ca si ajutor de barman ca sa-si stranga bani pentru un masterat in mangement turistic. Imi spune si el facand haz de necaz ca a primit felicitari pentru slujba sa actuala, dar ca isi da semana ca nu merita deloc. Si Brazilia e foarte saraca, asa ca nu are alte optiuni. Ivan imi spune ca putem avea acces la internet gratuit, daca gasim libraria municipala., pentru ca internetul pe vapor este foarte scump. Pierdem o multime de vreme cu asta si nu mai am timp de nici un mesaj. Trebuie sa-mi iau un ceas desteptator neaparat, fiindca nu stiu sa-l folosesc pe al lui Paponette, singurul cu care ma mai inteleg cat de cat pe vas, desi am anumite rezerve fata de sexualitatea lui ambivalenta. Ma intorc in graba si abia am timp sa ajung la timp la munca, pentru ca la accesul pe vas pasagerii au prioritate. Tot timpul sunt cu ochii pe ceas. O intarziere de cinci minute da foarte urat in ochii celorlalti. De fapt e usor de inteles. Nimeni n-are chef sa stea la munca mai mult decat trebuie. Singurul lucru care ma bucura este ca programul meu se termina seara devreme. Oricum, trebuie sa lucrez zece ore in fiecare zi, caci acesta este standardul pe vapor. Si nu exista zi libera. Iar eu credeam ca din acest motiv programul va fi mai scurt!...

Un vapor de croaziera este in esenta un hotel plutitor. Din afara o structura metalica alba, cu profil care promite miscare, distractie si relaxare. Inautru, spatii de cazare, restaurante, baruri, salile de spectacole si de dans. Sus de tot, zona cea mai frecventata, puntea cu piscina, jacuzzi si sezlonguri, substitutul plajei de pe mica lume plutitoare. Asta vede un turist. Pentru membrii echipajului, este spatiul in care muncesc si traiesc in medie 10 luni pe an. Pentru mine, aproape o puscarie plutitoare in care m-am bagat de buna-voie si pe care n-o pot parasi pentru ca am datorii si pentru ca acum n-am nici macar bani pentru biletul de avion. Asa ca trebuie sa traiesc in spatiul asta pe care il simt colcaind de egoism, fals si promiscuitate. Trebuie sa joc un rol pe care il credeam amuzant si de fapt e foarte greu de suportat in aceste conditii. Ca si cum toata viata mea de dinainte a fost stearsa, tot ceea ce stiam sa faca fost redus aproape la zero. De aceea ma simt neajutorat. Colegii mei imi scot ochii demostrandu-si maiestria in invartitul tavii si rapiditatea in preluarea comenzilor. Pentru ca sunt alb si vorbesc o engleza mai inteligibila decat ei ei, ma vad ca o concurenta destul de periculoasa. Singurul fapt care ii mai linisteeste este evidenta mea nepricepere in meseria de chelner., fapt care il face pe seful meu sa se uite urat la mine. Toti se feresc de el, ca de oricare sef. Se numeste Boysie Dennis, este un jamaican de statura mijlocie, bine legat, in jur de cincizeci de ani, dintre care jumatate petrecuti pe vapoare. Mr. Boysie are un chip si o privire pe care nu ti le-ai dori sa le vezi noaptea. Traditionala coroana de aur de pe incisiv, cochetarie masculina jamaicana, i se vede foarte rar, pentru ca Boysie nu zambeste si nu rade aproape deloc . De fapt nu stiu daca ranjeste sau zambeste, pentru ca sunt departe de a fi in gratiile lui. Tot ceea ce primesc de la el sunt niste cautaturi care sunt o combinatie de lehamite si dispret. Cred ca cea mai mare satisfactie i-o produc atunci cand ma vede frecand vartos puntile si asudand pana mi se lipeste camasa de spate si imi picura siroaie de sudoare de fata. Sunt un “white boy” printre oameni de culoare, asa ca trebuie sa le rabd toate sicanele. Nu le pot spune ca pentru mine nu e decat o experienta pasagera si ca nu am chef sa-mi fac o cariera din caratul tavii, pentru ca atunci ar termina cu mine rapid.

Abia dupa ce am ajuns la Miami a inceput greul. Caldura e ucigatoare, desi ne apropiem de inceputul iernii, iar daca n-ar fi briza, probabil m-as inmuia ca o lumanare atunci cand trebuie sa lucrez afara, pe puntea noua. Acum am priceput pe de-antregul ce era cu “Canada no busines, man”. Din Miami se imbarca pasagerii pentru croazierele de trei si patru zile, catre Bahamas si Mexic. Asta inseamna doua debarcari, respectiv doua imbarcari pe saptamana si doua curatenii speciale. Plus incarcatul marfurilor. Turistii sunt mai tineri si sunt atrasi de preturile foarte mici ale croazierelor. Distractia inseamna sa manaci cat mai mult, pentru ca sunt sase mese in 24 de ore si poti comanda nelimitat. Iar pentru cei care au chef si bani, sa bea cat mai mult. Departamentul bar, din care fac parte, trebuie sa profite de asta si sa vanda cat de mult posibil. Tehnica se cheama “push the drinks”, adica sa le vari pe gat bauturi. Pentru asta trebuie sa umbli cu bauturile gata preparate si sa le plimbi pe sub nas pasagerilor tolaniti la soare. Unii le canta, altii le spun tot felul de texte, numai sa-i convinga pe pasageri sa consume. E chestia pe care o urasc cel mai tare, sa ma milogesc de oameni sa cumpere ceva. Plus ca daca nu vinzi repede, cocktail-urile se topesc si trebuie aruncate. Cand m-am angajat pe o un vapor de croaziera de 5 stele, cum era recomandat, imi inchipuiam a trebuie sa ma comport ca un chelner dintr-un restaurant de lux, adica sa fiu cat mai politicos si discret si sa apar numai atunci cand sunt chemat. Dar nu e deloc asa. Categoria de pasageri pe care ii are compania este de “upper low clas”, adica sub medie ca venituri si educatie. Nu e nimic surprinzatori sa vezi ca nu se descurca sa-si taie friptura folosind furculita si cutitul. Povestea cu milionarii care isi omoara timpul pe vapoare de croaziera a fost acum douzeci, poate treizeci de ani. Acum, oamenii cu bani au iahtul lor personal, sau in cel mai rau caz inchiriaza unul particular. Pe vapoare mai vin saracii care aspira sa fie tratati ca niste bogatani, in amintirea vremurilor de mult apuse ale croazierelor de lux.

Fiindca n-am dat randament cu “impinsul bauturilor”, Mr. Boysie mi-a aplicat ceea ce credea el ca va fi o pedepsa. M-a mutat in alt bar, care se afla inautru si in care vanzarile sunt foarte mici si ocazionale, doar inaintea spectacolelor. Este cel mai mare bar de pe vapor. Are cam 700 de locuri si se afla la pupa, pe puntea 5. Se numeste “Stardust” –“Pulbere de stele”, ocupa cam un sfert din suprafata puntii si in el au loc spectacole de divertisment, concursuri si se poate dansa seara. Mr. Boysie crede ca m-a pedepsit pentru ca nu mai am sansa sa fac vanzari si deci comisionele mele vor fi mult mai mici. Pe mine asta ma deranjeaza mai putin. Problema este ca barul, desi nu are clienti in permaneta, are cel mai lung si mai fragmentat program de pe vapor. In plus, eu sunt si la deschidere si la inchidere, ceea ce nu se face. Ori esti la deschidere, ori inchizi barul. Ei bine, in cazul meu se poate. Iar ora inchiderii nu apare niciodata in program. Ea este stabilita de Mr. Boysie. Singurul avantaj este ca sunt intr-adevar la racoare, asa cum mi-a latrat Boysie “ te trimit jos, la racoare”, fapt care a starnit ranjetele aprobatoare ale colegilor mei. Sunt deci intre “incapabili” sau cei mutati “disciplinar”, cum e cazul lui Sammy Fernandez - Filipine, care altfel este un chelner bun. Ceilati suntem incepatori: eu, Shirley Pereira, din Brazilia, Natasa Kosanovic, Yugoslavia, Agnes Biro si Szuszana Szolnay din Ungaria.

Sunt de 5 saptamani pe vapor si de doua in Stardust. De cand sunt in Stardust, cea mai mare problema e timpul de somn. Dorm 4 ore pe noapte. Atat. Deja nu mai stiu pe unde calc. Zilele sunt groaznic de lungi si nu le mai deosebesc decat prin portul in care suntem. Key West - marti, Cozumel – miercuri, pe mare – joi, sambata – Nassau, duminica – Great Stirrup Cay. Cu lunea si vinerea e o problema, pentru ca suntem in Miami si nu mai fac diferenta. Minutele de pauza mi se par mult mai scurte decat cele de lucru. Boysie se uita la fel de urat la mine. Am aflat o mica smecherie la curatenie – lucrurile asezate ordonat par mai curate, chiar daca de fapt nu sunt. Pe toti ne omoara curateniile speciale, pentru ca suntem incepatori, suntem obositi si nu ne putem coordona. Iar barul este imens. Inainte de curateniile speciale trebuie impachetat, depozitat, spalat si dezinfectat tot. Spatiul pentru pregatirea bauturilor ramane absolut gol. Am aflat si de ce ma punea Boysie uneori sa spal de cate doua ori pe jos. Nu neaparat pentru ca nu era perfect curat, asa ceva e imposibil in timpul alocat - ar trebui cam patru ore si noi trebuie sa terminam totul in 2. Spalatul suplimentar este corectia aplicata pentru ca nu-l asteptam pe Boysie cu carpa in mana la inspectie.

De astazi sunt coleg in Stardust cu Silviu I. Paun, din Bucuresti, care este ca si mine, un dezastru in ceea ce priveste meseria de chelner asa cum este ea ceruta pe vapor. Silviu a venit de trei saptamani, de cand am ajuns prima oara in Miami. Chiar de a doua zi, a venit ata la mine si mi-a zis: ‘Waltere, vezi ca o sa stau cu tine in cabina si fii atent cum facem, fraticule: cand o sa-mi fie mie mai greu si mai greu si o sa zic ca ma las, orice as zice eu tu sa-mi zici sa nu ma las, ca eu stiu ca o sa zic asa si la fel o sa-ti zic si eu tie, ca stiu ca o sa fie greu. Ca daca nu ne ajutam intre noi, nu stiu ce ne facem”. Silviu e tigan, dar asta nu ma deranjeaza, pentru ca e un baiat curat si inocent in felul lui, chiar daca are un aer de smechereala. E pus pe glume si asta e forma lui in care incearca sa reziste. Ma ia aproape intotdeauna cu “sefu” si nu reusesc sa-l dezvat de chestia asta. Pentru ca e brunet si aducea vag a filipinez, l-au crezut mai priceput si l-au pus de la inceput in unul dintre cele mai solicitate baruri de pe vas – “Coco Willie’s”, tot afara, pe puntea 10. Ceea ce a invatat Silviu acolo a fost sa faca curatenie. Pentru el, curatenia in Stardust e “lejer, fraticule”. Nici lui nu-i place chestia cu ”impinsul” bauturilor, asa ca se bucura intr-un fel ca e inautru. In plus, lucreaza cu mine, care sunt deocamdata ghidul lui pentru vapor, atat cat ma pricep si eu. Silviu stie o engleza foarte aproximativa, asa ca trebuie sa-i explic eu ce nu intelege. “Nu inteleg ce zice astia, Waltere. M-a nenorocit. Zice ca-s prost, da’ astia nu vorbeste engleza, frate. Sa mor io!”. Si lui i-a pus Boysie gand rau. Silviu, ca si mine, are acelasi program, la deschisul si inchisul barului. “Stardust ne face, fraticule!”

Zimbetul lui Silviu s-a dus demult. De cand e si el in Stardust, somnul a devenit problema numarul unu. Din cauza programului nu am ajuns nici sa ne ducem uniformele la spalat. Ca sa ne spalam camasile in afara programului platim cate un dolar de bucata. E o mica afacere a celor de la spalatorie. Prima cadere nervoasa a lui Silviu are loc intr-o dimineata, la trezire. Silviu are un somn foarte agitat si oricum as incerca sa-l trezesc, sare in sus foarte speriat. Azi s-a dat jos din pat si nu facea decat sa scuture din cap in timp ce-si punea mecanic camasa “Nu fraticule, gata, io ma duc acasa, m-a nenorocit astia. Gata! Nu stiu, tu ai datorii, da’ io nu mai pot fraticule, m-a omorat! Gata, maine plec acasa”. Incerc sa-l pacalesc cumva, desi stiu ca mint. “Lasa, ca scapam acus, trebuie sa ne schimbe. Hai, lasa, ca trecem cumva si de saptamana asta!”. Nici eu nu cred ce spun, dar trebuie sa-l ajut cumva, mai ales ca stiam ca o sa vina momentul asta. Silviu clatina in continuare din cap si bombane, dar reusim sa ne ducem la munca, dupa ce il acopar sa traga o tigara. Singura consolare, sa chiuleasca zece minute.

Prima mea criza nervoasa a fost cam acum doua saptamani. Era din nou seara de curatenie speciala si fetele cu care lucram au inceput sa miorlaie ca trebuie sa se pregateasca pentru cursul de pompieri de a doua zi. Si eu eram programat pentru antrenament, dar au reusit sa fie atat de enervante incat n-am mai avut chef sa le aud smiorcaielile si le-am zis sa se duca jos ca termin eu. Asa ca a durat mai mult cu doua ore pentru mine, plus ca nici nu curatesera cum trebuie in zona lor. Binenteles ca am avut parte de binecunoscutul “Ua dis?” si “Rag aran’ da’ t’an” adica ceea pentru Boysie inseamna “What is this?” si “Rag around that one!”. Am mai frecat odata zonele indicate, abia tinundu-ma pe picioare si am ajus la mine in cabina la 4 dimineata, in loc de ora 1, cum speram. Dupa ce m-am asezat in pat, fara sa fiu in stare sa ma spal macar, m-a cuprins o stare de panica greu de xplicat. Simteam cum ma scurg in interiorul meu si ca nu mai am nici o putere. Frica. Frica pur si simplu. Dupa o jumatate de ora, m-am fortat sa fac dus, in speranta ca o sa pot adormi. Nici un rezultat. Ma uitam cu groaza cum se scurge timpul, stiind ca la 7 trebuie sa fiu in picioare, pentru antrenament. Am iesit sa fumez. M-am intors si am mai stat cu ochii inchisi inca jumatate de ora, fara sa reusesc sa dorm Nu mai aveam nici stare sa zac nemiscat, dar nici putere sa ma dau jos din pat. Becul chior de la capul lui Paponette ramasese aprins si as fi vrut sa-l sting, dar eram tintuit in pat de spaima ca poate asa trebuie sa fie inainte sa mori. Frica. Desi nu ma gandisem cu frica la moarte pana acum, nu puteam sa-mi controlze panica si senzatia ca in curand s-ar putea sa incetez sa mai respir. Peretii vaporului zbarnaiau ritmic, cum se intampla intodeauna cand se navigheaza cu viteza, simteam mirosul acru al sosetelor nespalate aruncate langa patul alaturat si nu puteam sa ma gandesc decat ca s-ar putea sa mor. Chiar asa credeam, desi poate parea hilar. Fara sa ma mai controlez, am inceput sa injur si sa izbesc cu pumnul in peretele de langa mine. Abia cand am auzit batai din partea cealalta mi-am dat sema ca oamenii dorm dicolo, iar Paponette, trezit, a inceput sa mormaie ceva. Nu i-am raspuns, dar si-a dat seama ca nu eram in regula cu nervii si a inceput sa-mi zica ce s-a priceput si el, cum ca la toti ne e greu, dar ca trebie sa rezistam fiindca asta am ales si alte argumente fara nici o valoare pentru mine, dar care mi-au folosit pentru ca erau o insiruire de cuvinte adresat mie de catre o persoana care incerca sa ma calmeze cumva. Nu stiu cum am reusit sa adorm, dar dupa mai putin de o ora am fost strigat de catre ofiterul de securitate care ma admonesta ca tot grupul si-a intarziat plecarea din cauza mea. Fizic ma simteam groaznic, dar ma bucuram ca am trecut de criza asa ca m-am imbracat cat am putut de iute si m-am indreptat catre iesirea de pe vas.

In autobuzul care ne duce la Fort Lauderdale, pentru cursul de interventie in caz de incendiu, ma gandesc ca de fapt ceea ce e cel mai greu de suportat pe vapor pentru mine, pe langa lipsa de somn, este starea de falsa buna dispozitie pe care trebuie sa o afisezi de cate ori intri in contact cu ceilati si mai ales cu pasagerii. Ei au venit sa se simta bine si nu trebuie indispusi de mutra obosita a vreunui unui angajat. Nu conteaza ca maruntaiele iti sunt arse de obosela, ca simti ca te scurgi pe langa pereti si ca te sufoci de nesomn. Trebuie sa zambesti. Cel mai tare ma scoate din sarite de cate ori dau de placutele de pe interiorul usilor din zona echipajului - “If you see someone without a smile, give them one of yours!”. Deci se stie foarte bine ca zambetele dispar repede pe vapor. Sau “You are not properly dressed without a smile”. Slogane jalnice, ca si raspunsul standard de “Excelent!” la salutul-intrebare “ce mai faci?”. Sunt socotit cam nebun pentru faptul ca eu, deoarece ma enerveaza “excelentul” asta mincinos, raspund aproape intodeauna cu “Still in one piece, thanks for asking!” sau cand chiar n-am chef folosesc un indecent “Like shit, thank you!”. Dar nu pot decat sa rabd si sa inghit umbra de revolta de care mai sunt capabil cand mi se spune ca iar am gresit foaia de pontaj pentru cam am scris 16 ore si “nu e voie sa scrii mai mult de 12”, spun sefii. Cum nu e voie, intreb, daca am lucrat 16? ‘Nu e voie, nu e bine”, mi se raspunde. ‘Timpul de inchis si deschis barul nu se socoteste!”. Cum sa nu se socoteasca? Dar ce fac cand spal puntea si lustruiesc tejgheaua? Dorm? Regulamentul scornit de Boysie si de Ross, noul Bar-Manager, este o incalcare flagranta a legii, dar cine sa protesteze? Eu unul nu ma simt in stare sa organizez nici o greva, cu atat mai putin sa incerc sa discut subiectul cu colegii care ma simpatizeaza atat de putin. De fapt, fiecare maraie, dar nimic in fata sefilor. De fiecare data cand cineva a deschis gura, cu prima ocazie s-a trezit cu cel mai prost program posibil. Ivan Melita, brazilianul care era ajutor de barman, sau “glass-man”cum se zice pe aici, a plecat acasa acum zece zile. A demisionat. A rezistat cam cinci saptamani. Acum inteleg foarte bine ce trebuie sa fi simtit atunci cand l-am gasit la noi in cabina si l-am intebat daca venise in vizita, iar el mi-a spus ca se ascunde de Boysie si ca ne roaga sa-l lasam sa doarma macar o ora, fiinca desi e in pauza, Boysie il ia din pat sa-l puna la treaba. Asta e viata in “puscaria plutitoare”. Ori te dai bine pe langa sef, ori rabzi.Care cum poate.

La Fort Lauderdale sunt cuprins de o bucurie neasteptata cand, coborat din autobuz pe pamant, realizez ca pana departe in jurul meu este uscat si nu apa. Desi sunt foarte obosit, ma simt ceva mai bine fara apasarea vaporului in jurul meu. Sunt foarte bucuros sa vad niste floricele micute, albe, crescute printre pietrisul curtii unde ne aflam. Dupa un instructaj teoretic pe care il gasesc de-a dreptul relaxant prin calmul in care se desfasoara, fata de agitatia si crisparea de pe vapor, ni se impart echipamentele de pompieri si incepem diverse exercitii, intr-un simulator care copiaza o bucata de vas. In intunericul in care doar flacarile dau lumina pe peretii metalicii goi inteleg ce periculos este un incendiu pe un vas. In mod normal, toate incaperile si coridoarele sunt luminate artificial. Doar cabinele de pe extremitati au hublouri si lumina naturala. In cazul unui incediu, daca se intrepe curentul, esti prins intr-un labirint care poate fi fatal, in cazul in care nu stii pe de rost traseele de iesire.

La intoarcere, dupa amiaza, aflu ca nu am nici o pauza, cum speram dupa antrenament. Trebuie sa intru la munca imediat, si inca nu in Stradust, unde va fi agitatie abia mai tarziu, ci pe puntea noua. Sa “imping” bauturi”, mi se spune. Ma conformez, desi ma ia din nou un val de oboseala. Am dormit mai putin de o ora intr-un interval de 30, in care am facut o curatenie speciala si un antrenament de pompieri cu echipament complet, pe o caldura de peste 30 de grade. Sus pe punte nu sunt in stare decat sa tin tava goala in mana. Nu ma pot concentra. Sunt abulic. Vorbesc cu pasagerii, asta e tot ce pot face. Dupa o ora petrecuta fara rost pe puntea noua, Boysie imi spune sa ma duc jos si sa ma culc. O ora. Ma excut imediat. Nu cred ca Boysie a facut asta din mila, pentru ca stiu ca arat ca un zombie. Ci pentru ca s-a temut probabil sa nu pic din picioare si sa nu fie tras la raspundere. Grija lui fata de mine nu e mai mult decat grija pentru un instrument pe care il ai pe inventar si care ti se imputa daca se defecteaza. S-a temut sa nu crap. Dar nu ma intereseaza . Vreau numai sa dorm. Sa dorm. Si pentru prima data, adorm in mai putin de cinci minute.



“Si Fii Omului au facut din trufia lor lumi plutitoare, pentru ca bogatia si huzurul sa desfete pre cei dornici de placere, iara ele erau trase peste ape de nevazutele scorneli ale mintii si se aratau ochiului pline de lumina, lustru si veselie dar inlautrul pantecelui legant pre valuri mare jale si chin si lacrimi era”. Cei din jurul meu chicotesc, desi nu prea mai inteleg balamajelile mele, atat de diferite de vaietelor lor despre corvezile zilnice. Sunt Predicatorul Beat, Iona in maruntaiele balenei, dupa ce-am fost Clownul Pilit si i-am facut sa rada spunadu-le altele decat stiau ei, desi nu cred ca m-au inteles intru totul. In seara asta mi-am dat drumul la gura si nu mi-a mai pasat daca cineva pricepe sau nu. Marius rade insa din toata inima si ma bate pe spate, zicandu-mi “Bai, cei cu tine aici? Tu vii dintr-un film gresit!”. Nu prea ne stim, pentru ca vine rar prin crew-bar si eu n-am calcat pe aici de o buna bucata de vreme, caci terminam mult dupa 2 noaptea, cand se da stingerea pe vapor. In seara asta am scapat ca prin minune la 12. Asta inseamna doua ore de crew-bar. Si bancurile si poantele mele au fost rasplatite cu beri, scurse peste alte licori de care sunt imbibat, caci de ceva vreme functionez pe baza de alcool. Dezinfectantul-pacaleala, mantuirea-pedeaspsa, singurul lucru al carui gust si arsura o mai simt, pentru ca restul e cauciuc si iasca. Nimic nu mai are gust dupa 10 saptamani de vapor si moartea care-mi infioara madulare de fiecare data cand ma culc, dar mai ales cand ma trezesc, n-are alt leac. Marinarul e betiv prin definitie si eu devin din ce in ce mai marinar. Deja m-am obisnuit cu gandul ca trebuie sa rabd si ca prezenta mea pe vapor e voia sortii care imi da sansa unei penitente pentru toate greselile mele si nestiinta mea de a multumi vietii care a fost atat de generoasa cu mine pana cand probabil Batranul s-a suparat acolo sus si-a zis “Nu-ti trebuie? Ia sa vezi cum e fara!”. Numai asa ma mai consolez si imi gasesc puterea sa trec prin fiecare zi, sperand ca intr-o zi voi fi iertat si imi voi gasi drumul.

Multe mi s-au lamurit in ultima vreme, dar n-au facut decat sa ma-ntristeze si mai mult.Am priceput regulile lumii in miniatura, cu toate trasaturile sale ingrosate si simplificate la maxim. Am aflat de ce ma tin de poponar. Pentru jamaicani este cea mai grava insulta care se poate aduce unui barbat si de aceea cei care vor sa ma sicaneze recurg la aceasta metoda. In plus, nu m-am “combinat” cu nici o femeie. Nu pot cand vad atata promiscuitate. Totul e nespus de jalnic si sordid. N-am avut de a face cu astfel de oameni in felul asta, iar felul cum decurg lucrurile aici imi face sila. Cand esti pe vapor, tot ce e in afara lui nu mai conteaza. Sunt satul de lamentarile despre dorul de casa si de prietenul , iubitul sau sotul de pe uscat, care dureaza pana in clipa cand apare cel de pe vapor. Aici, nici o femeie nu scapa ispitei, pentru ca sunt mult mai multi barbati si chiar si cea mai urata are de unde alege. Nu e nimic neobisnuit sa vezi cate o pereche inlantuita pe banchetele din crew-bar cum isi depana impresii si amintiri despre “celalat”, ca apoi sa se grabeasca sa se retraga in ingustimea si intunericul cabinelor, pentru a profita de scurtul ragaz pana la noua zi de munca. Nu ca nu mi-e dor sa tin in brate pe cineva, dar ce-i aici iti taie orice chef. “Get the money and get a punani”. “Punani” e deja un cuvant generic, imprumutat de la filipinezi si care desemneaza atat de melodios organul genital femin. Am aflat si ce imseamna “bomboclat”-ul care condimenteaza mai orice fraza din schimbul de replici dintre membrii echipapujului. In jamaicana, “bombo” insemna “fund”, iar “clat” este de fapt “cloth” – “carpa”. “Carpa de fund”, cu varianta “pussyclat”.

I-am invatat si pe homosexualii de la bord, dintre care doar vreo trei nu s-au dat la mine. Parca as fi detectorul de poponari. Ciudat ca ei se prind repede de dezinteresul meu, in timp ce ceilati inca isi pun problema adevratei mele orientari sexuale. Dar sunt mult prea obosit ca sa ma mai afecteze aceste chestiuni. Cea mai mare problema este somnul, si sunt atat de dereglat incat deja adorm greu si nici nu pot dormi mai mult de patru ore. M-am obisnuit in schimb cu apa desalinizata de pe vapor, de la care daca esti mai sensibil ti se usuca foarte tare pielea si iti cade parul. Nici rau de mare n-am avut decat foarte putin. Am, in schimb, un foarte pronuntat rau de vapor. Mi-e greata de el si de ce mi-am ales. Dar am datorii si nu-mi pot permite sa plec cel putin pana nu le sting. Cam inca vreo doua luni. Asa ca trebuie sa rabd. Rabd printre sticle, caci am cautat Absolutul si nu i-am descoperit decat 40 de grade, am cautat aventura si-am dat numai peste plasmuirea din melasa a lui Captain Morgan , iar Teacher’s mi-e singurul dascal al rabdarii. Numai asa imi amorteste creierul si ma stapanesc sa nu urlu cand sunt alergat in toate partile, cand mie imi vine sa ma intind pe podea si sa privesc la forfota din jurul meu ca la un vis urat. Spaima cea mare m-a apucat cand l-am vazut, in timp ce spalam pe jos inabusit de aburii masinii de spalat pahare, pe glasman-ul din Costa Rica, venit in locul lui Ivan, cum plangea. Un zdrahon negru, care hamalise probabil si pe uscat si care cred ca n-avea in minte nici o Mare Intrebare, care se zguduie de plans. Un barbat in lege care plange fiindca nu mai poate de oboseala si de nesomn si trebuie sa inghita sudalmile sefului. Am incercat sa-i zic cateva vorbe de incurajare, chiar cu riscul sa ma creada si el pe invers. Nu cred ca a functionat decat pe moment. Caci el a fugit, nu de mult, dupa ce l-a amenintat pe Boysie ca va fi vai de capul lui daca se vor intalni vreodata pe uscat. Asa ca a sters-o, fara acte si fara regrete, intr-o zi cand eram in Miami.

Cam astea imi sunt zilele pe vapor. Am iesit afara de cateva ori, dar mereu sub presiunea timpului limitat. Imi place Key West, pentru atmosfera de calma nepasare, aprope indolenta, cu terasele imprastiate pe sub palmieri si arcadele cladirilor de caramida rosie care creeeaza o umbra linistitoare, ca pentru o permanenta siesta. Din pacate, se ajunge la 8 dimineata si se pleaza la pranz. Cozumel e sufocant, in cinci minute dupa ce pasesti pe uscat transpiri poate un litru de apa, cheiul e lung si golas, de aceea mexicanii cu tricicletele lor cu doua locuri pentru pasageri mai fac cate un bacsis de la cei prea lenesi sa se deplaseze prin soare sau pur si simplu amuzati de acest mijloc de transport, iar imediat dupa chei urmeaza lantul de tersase si magazine de suveniruri, in fata carora stau sprijiniti la simulacrul de umbra cei car te imbie sa cumperi ceva de la ei. Cozumel este important pentru ca reprezinta destinatia finala a croazierelor de patru zile, amagind turistii cu chilipiruri si distractii ieftine. In plus, nimeni nu ceceteaza varsta cand e vorba de servit bauturi alcoolice, asa ca multi dintre pasagerii sub 21 de ani, care alfel nu pot cumpara alcool, vin inapoi pe vapor beti cat pentru o luna de zile. Pentru partea masculina a echipajului, e locul in care isi descarca prea-plinul amoros, caci in Cozumel este cel mai ieftin bordel de pe traseu. 50 de de dolari. Asa ca pana si sefii inchid ochii la disparitiile celor din echipaj, fiindca pana la urma nu ramane aprope nimeni la bord. Pana acum n-am avut decat timp sa fug la un internet-cafe, caci un e-mail de pe vapor e foarte scump - 25 de centi minutul. In Nassau am ceva mai mult timp, cam 3 ore, sa ies afara, asa ca ma duc pe Cable Beach, plaja cea mai apropiata de vas. Cam 15 minute de mers pe jos. De acolo, vasul meu se vede mult mai mic, printre celelalte trase in port. Plaja nu este prea curata, dar apa in schimb este foarte limpede si atunci cand inot mai slabeste un pic stransoarea cumplita cu care se lupta creierul meu. Indata ce ma intorc spre vapor, revine, si tot ce pot face e s-o pacalesc furand din sticlele pe care le manevrez. Nassau este asteptat de majoritatea echipajului pentru vizita la Bahama Boom, discoteca frecventata aproape in exclusivitate de marinari, sau pentru Cazinoul Atlantis, unde se inghesuie si multi dintre pasageri. In Miami lumea fuge sa telefoneze acasa sau sa-si cumpere de la nimicurile cum sunt sapun, pasta de dinti, sosete si pana la CD player-ul pe care il vor duce trimfatori acasa. Mai este insula privata a companiei, Great Stirrup Cay, in arhipelagul Bahamas. Destinatie exotica pentru pasageri, reprezentare clasica a unei insule tropicale, cu plaja si apa limpede, palmieri, sezlonguri si cocktail-uri racoritoare, iar pentru echipaj o noua corvoada.

Crezusem ca lucrul in Stardust are macar avantajul de a ma scapa de insula privata, dar n-a fost asa decat de cateva ori. Principala problema este ca nu exista un chei, asa ca vaporul ancoreaza la cateva sute de metri de insula, totul transportandu-se cu tender-ul, un vaporas cu doua etaje. Pentru ca insula sa poata primi pasagerii la 9 dimineata, echipajul se trezeste la 6. Ceea ce e cam greu, avand in vedere ca asta vine dupa seara in care se poate iesi in Nassau si putin sunt cei care se abtin sa nu iasa, caci a iesi pe uscat e extrem de important atunci cand casa ta este pe un vapor. Fiecare are anumite sarcini. Eu invariabil trebuie sa duc o cutie mare cu gheata pe puntea 1, de unde se face transbordarea. Desi transbordarea nu s-a inceput niciodata mai devreme de ora 8, totul trebuie sa fie pregatit la 7. Ceea ce iti fura cel putin o ora de somn. dar sefilor nu le pasa. Ii intereseaza sa fie totul in ordine. Sa te trezesti la 6 dimineata e groaznic atunci cand dormi 4 ore pe noapte si ajungi sa te culci la 2 sau 3. Stiu ca daca ma sfortez sa stau in picioae, in zece minute ma trezesc, dar acele zece minute sunt sfasietoare, pentru ca fiecare celula e imbibata de somn si refuza comenzile. Urmeaza impleticeala buimaca, in care ochii injectati de neodihna nu vad mai nimic si doar instinctul te duce pe traseul stiut, catre puntea cinci, de unde trebuie luate cutiile termoizolate pentru gheata si caruciorul cu care sa le cari, daca ai noroc sa mai gasesti vre unul. Uneori improvizez un mijloc de transport din suportul cu roti de la un container de obicei nefolosit, dar e mic si echilibrul e precar pentru dimensiunile lazii frigorifice. Urmeaza gasirea ghetii si fiindca ceilati colegi mi-au luat-o inainte, am de parcurs un traseu mai lung. In sfarsit, daca gasesc o masina cu ceva gheata in ea, in 10 minute pot umple containerul care trebuie dus pe puntea 1. Cand nu am nimic cu roti care sa ma jute la transport, il tarai pur si simplu pe mocheta pana la liftul de pasageri, pe care nu as avea voie sa-l folosesc, dar fiind o ora la care ei dorm il pot utiliza. In timpul ramas am de ales daca sa incerc sa mai dorm, ceea ce reusesc foarte rar, sau sa ma duc sa mananc ceva la cantina. Dupa care astept in camera echipajului sa aud troptele si vocile zorite care vestesc ca am ajuns si incepe debarcarea.”Debarcarea in Vietnam”, asa ii zic, pentru ca ma face sa ma gandesc la asaltul unei plaje pe care trebuie ocupate pozitiile de lupta. Singura deosebire este ca din tufisuri nu trage nimeni. In rest, ritmul e acelasi. Prin trapa patratoasa din laterala se vede insula, cu plaja si palmieriii de ilustrata. Tenderul se aliniaza aprope lipit de babord, se intind repede niste pasarele care se clatina tot timpul din cauza miscarii tenderului, oamenii se insiruie si cutiile incep sa zboare din mana in mana. Coasta vaporului este de un alb orbitor, la fel ca si uniformele ofiterilor care supravegheaza operatiunea, proaspat barbieriti, odihniti, dand comenzi robotilor nedormiti din subordine. “Chop-chop, man! The passangers are waiting!”, spun ofiterii, iar echipajul se buluceste si se indeamna la randul sau “Move, man, move, passangers waiting!”. Glumele invariabile sunt “Don’t sleep, man! Sleep night, don’t fix!Or the boss fix you now!”. “To fix” inseamna sa faci sex cu cineva si e o preocupare constanta pe vapor. In sfarsit, dupa ce incarca cei din departamentul bar, urmeaza cei cu mancarea, rastimp in care noi urcam pe puntea de sus a tenderului si motaim pe bancile metalice albe, de obicei ude, caci tenderul vine de la spalat. Cu sapcile trase pe ochii, unii stau intinsi asteptand manevra de desprindere, in timp ce altii mai mormaie cate o incercare de gluma sau zac pur si simplu. Tenderul zbarnaie ritmic, face un rondou si ia viteza, in timp ce insula se apropie cu repeziciune. In aproximativ zece minute ajugem. Urmeaza bufnitura seaca cu care tenderul isi propteste botul patrat in nisip, trapa coboara si e iarasi ingramadeala rapida de la coborare. Sirul se formeaza din nou, miscarea cutiilor din mana in mana se repeta, in timp ce lucrurile mai grele sun purtate de perechi care fug desculte prin nisipul deja fiebinte. “Go, go, go!”. Ai mai mult spor daca alergi si sefilor le place sa vada miscari energice, in timp ce dau indicatii inutile, caci toti stiu exact ce e de facut. Dar asta le da sentimentul importantei si satisfactia unor mici comandanti de osti. Cu picioarele in apa limpede imi iau portia de cutii si apoi alerg prin nisip tarand doua butelii de oxigen de aproximativ 100 de kilograme fiecare, cu cine se nimereste sa-mi fie prin preajama. Cred ca sunt pus sa lucrez pe plaja fiindca nu ma eschivez de la hamalit, caci altfel vanzarile mele sunt slabe. Profesorul, poreclit astfel pentru stiinta adunata in cei 24 de ani petrecuti pe vapoare, face o imparteala rapida si ne despartim in doua grupuri, cate unul pentru fiecare din barurile de la centrul si capatul plajei. El si cu Boysie si-au inceput cariera impreuna, dar Profesorul a ramas un om adevarat, in timp ce Boysie a devenit sef si s-a cainosit

Profilul de de un negru stralucitor al Profesorului se decupeaza cu precizie milimetrica pe albastrul incredibil al cerului tropical. Il privesc cum isi misca buzele spunand ceva, vad coroana de aur de pe dintele din fata, bratele care fac semne ca o morisca, burta bonoma si picioarele bine infipte in nisip. Profesorul are un chip simpatic, cu mustata si chelia lui de negru de treaba, si este unul dintre putinii oameni cu adevarat cumsecade pe care ii cunosc pe vapor. Rade catre mine si ma smulge din contemplare. Plec in directia opusa si dupa ce ajut la decarcarea lucrurilor pe prispa constructiei de lemn care adaposteste barul cel mare, ma duc catre palcul de copaci in care este magazia. De aici iau cateva tavi cu agatatoare pentru gat, pline de nisip de tura trecuta. In magazia frigorifica diferenta de temperatura imi face ochii sa lacrimeze, asa ca ies repede. Inautru e prea frig. Afara e inabusitor de cald, cu toate ca e numai 9 dimineta. Acum stiu ca sunt cam douazeci de minute mai calme, in care o sa ma strecor cumva int-un tufis, sa fumez. E un ritual care ma ajuta psihic, acest furt al minutelor din timpul de lucru. Fumatul e doar un pretext. Mobilul e sa am cateva clipe cu mine insumi, pe pamant, printre frunze si crengi, antonimele metalului de pe vas. Pana cand prind momentul prielnic, aranjez pahare de plastic pe tejghea. Imi face bine sa simt scandurile sub talpile goale. Privesc o furnica cum mi se urca pe deget, coboara in parte cealalta si se strecoara sub podeaua inaltata la aproape un metru de sol. Ce mi-ar place sa pot face la fel, sa ma ascund dedesubt si sa aud vocile si forfota din umbra scandurilor pe sub care s-au ratacit cateva frunze uscate! As putea sta ascuns toata ziua! In sfarsit, ma indepartez ca si cum ma duc sa ma usurez si o cotesc brusc dupa cateva pietre mai inalte, printre tufisuri. Stau pana cand, cu tigara aproape terminata, vad tenderul care vine catre insula, de data asta purtand primii turisti. Trebuie sa fug, sa-mi insfac tava si sa le var sub nas ceva de baut. Trebuie sa ma vada seful. De vandut e cam greu la ora asta, e devreme, dar asta e regula. E momentul care imi displace cel mai mult, sa umblu cu tava agatata de gat, ca fetele care vand tigari in filmele din anii ‘30. Aproape ca nu e nici o diferenta intre ce facem noi si cersit. Cersim sa ni se cumpere ceva. Ca sa se vada ca am activitate, bat plaja de la un capat la altul. Imi place mai mult sa ma duc catre capatul din dreapta, unde e mai putina lume si am sansa sa primesc cate o comanda, pentru ca ceilalti colegi sunt unde e inghesuiala mai mare. Merg chiar pe linia apei, sa simt racoarea valurilor, care reflecta in acelasi timp toata stralucirea soarelui incat te prajesti oricum peste tot unde pielea nu e acoperita de vestminte. Am pantaloni scurti bleumarin, camasa inflorata – “carribean shirt’ si o sapca care a fost bleumarin acum doua luni, dar s-a decolorat din cauza soarelui atat de intens. Dupa inca un ceas ma strecor din nou in tufisuri, dupa ce m-am asigurat ca seful e in celalalt capat. Dau peste Michael Anthony, care sta pe un scaun de plaja destramat si soarbe dintr-un pahar pe care n-a reusit sa-l vanda. Ne privim dar n-avem ca sa ne zicem. Michael e jamaican si nu-ti vine sa crezi ca are treizecisidoi de ani, pentru ca arata ca un copil gras si lucios, foarte negru, mai ales acum, cu teasta proaspat rasa. Sorb si eu din pahar rom punch diluat de gheata care s-a topit de mult. In mod normal, se strange in niste vase in care este adus aproape de consistenta initiala adaugandu-se rom si concentrat chimic de fructe. Teoretic, ar trebui aruncat. Dar compania face economii, iar eu zic ca e pacat sa arunci bunatate de rom punch facut de Profesor, care este un magician al cocktail-urilor. Romul diluat imi da starea de ameteala de care am nevoie sa trec prin urmatoarele doua ceasuri, cat mai e pana la pauza de masa. Mai fac cateva ture si dupa ce ajung sa manac, incarc din nou tava sub nasul sefului si ma reped la turistii tolaniti in sezlonguri. Nu vand mai nimic, dar dupa ce ma indepartez de sef nici nu mai mai chinui sa-i intreb. Sunt satui si ei de asalturile repetate. Daca vor ceva, o sa ma cheme. Pe la 4, cand plaja e aproape goala, ma ascund dupa niste stanci si ma bag in apa. Am febra, nu stiu daca de la un inceput de raceala sau de la insolatie, dar stiu ca statul in apa sarata e o metoda, cel putin pentru mine, sa-mi revin. Apa e mica si nu pot decat sa stau lungit, pentru ca altfel as fi vazut. Cand plaja se goleste de pasageri, imi adun lucrurile si imi fac aparitia la bar. Incepe inchiderea si curatenia. Tot ce nu s-a consumat se impacheteaza din nou si se incarca in tender, restul se arunca. Oricum, si gunoaile se intorc pe vapor. Nu gasesc pe nimeni sa ma ajute sa trag caruciorul incarcat, ale carui roti, desi foarte late, se afunda tare in nisip. Ma fortez si-l trag de unul singur pana la tender, dupa care ma urc sus. Vin si ultimii ramasi pe insula. In umbra pe care o arunca tenderul pe apa vad pesti tropicali mari, pana atunci ascunsi de larma celor care au inotat. Am frisoane, in ciuda celor 30 si ceva de grade de afara. In sfarsit, insula pleaca de langa noi si se fac tot mai mica, inconjurata doar de pestii care se zbenguie nestiutori in apa in care s-au scurs demult picurii de nadusela ai celor care am batut azi plaja in toate directiile.

Craciunul a trecut cu manele, tuica si salata de vinete, delicatese aduse de acasa de cineva revenit din concediu. Falsa veselie, doar o data in calendar, caci lipsa zapezii sau macar frigul obisnuit nu sunt suplinite de nimic care sa ne poata da senzatia sarbatorilor. Singurul lucru placut a fost pauza de pranz in care am vazut un film de la un capat la altul, primul de cand sunt pe vapor, in camera de zi goala, netulburat de nimeni. Revelionul a fost si mai amarat, toti s-au pilit cu sampania pe care n-au baut-o pasagerii, data pe gat la repezeala, in spatele usilor, o jalnica frematare, necunoscuti care te iau in brate, te saruta pe obraji si zbiara “Happy New Year!”, pasageri si echipaj dea valma, apoi mormanele de gunoaie colectate de omeni care dorm dea-n-picioarelea. Silviu era s-o incurce, fiindca in loc sa stranga mizeriile in sacul de plastic pe care il taraia dupa el, se oprise in fata orchestrei care canta ultimele bucati pentru o mana de turisti intarziati, si zbiera si el ceva in legea lui. Mr. Ross, bar-managerul, dupa ce l-a privit nervos cam 10 minute, a dat sa se apropie de el, dar Silviu l-a observat si simtindu-l, a inceput sa se indeparteze, continuand sa topaie si sa cante. A urmat o scena ca in Stan si Bran, cu Ross iutind pasul dupa Silviu care dadea ture prin tot barul, prefacandu-se ca nu-si vede urmaritorul. La un moment dat Ross a inceput sa strige, acoperit pe jumatate de muzica - “Silva, Silva”, caci nu poate zice Silviu, iar Silviu racnea inapoi “yes, sir!”, fara sa opreasca traseul in cerc. “Pick up the glasses!” zbiera Roos inecat de furie; “Yes, sir, I pick up glass!”, racnea Silviu inapoi, fara sa se opreasca. In cele din urma batranul a plecat scotand flacari pe nari, iar Silviu s-a oprit in fata mea razand dezarticulat. “Ai vazut ce i-am facut la batranu?”. “Am vazut, s-ar putea s-oncurci”. “Ce sa-mi mai faca, fratica, ca mai rau decat Stardust n-are ce sa-mi faca!” raspunde Silviu printre sughituri si rasete, si se-ndeparteaza lalaind.

Ajuns in pat imi vine in minte socotela fotolilor pe care le aranjez de 4-5 ori pe zi in Stardust. Cam 300 de bucati. Nici o legatura cu ceea ce-mi inchipuiam eu despre acest voiaj pe mare. Cand eram copil, citeam tot ce-mi cadea in mana despre expeditii, navigatie, pirati, corsari, insule exotice. Chiar ma apucasem sa scriu un roman, credeam eu, prin clasa a patra, despre pirati si expeditii in jungla. L-am abandonat dupa sase pagini, rastimp in care eroul principal isi stransese echipajul, traversase Atlanticul prin doua furtuni si ajunsese in inima junglei sud-americane. Apoi am inceput sa invat engleza si franceza si cand ma plictisea la ore mazgaleam paginile din spate ale caietelor cu desene si cuvinte scrise unul peste altul pana nu se mai intelegea nimic. La un moment dat tot scriam “squash”, un cuvant pe care nu-mi aduc aminte sa-l fi invatat in scoala. Pana cand am luat dictionarul si am vazut ca exista si ca inseamna “a zdrobi”. Apoi am scris “Wyandotte” si ma amuzam de aceast hibrid anglo-francez, crezand ca l-am inventat. Dupa mai bine de 15 ani, in timp ce frecam puntile mort de oboseala, undeva in inima noptii si a valurilor, am ridicat ochii si am vazut ca numele masinii de spalat industriale din fata mea era “Diversey-Wyandotte”. Ma simteam zdrobit, “squashed”, in fata acelui Wyandotte mazgalit in copilarie. Atunci m-a apucat teama de destin, intrebandu-ma daca a fost o premonitie sau pur si simplu o nimereala, desi nici acum nu-mi vine sa cred ca as fi vazut acel nume undeva pe vremea in care traiam intr-o tara inchisa exteriorului de catre comunisti si in care tot ce stiam despre America erau cow-boy, indieni si guma de mestecat. Pana si despre Coca-Cola aveam sa aflu mult mai tarziu. Tot ce pot face este sa ma rog sa nu innebunesc si sa nu ajung sa vorbesc singur pana cand se va termina penitenta greselilor mele.

Se aude ceva despre un scandal iscat de Josue Edoardo Dos Santos, un brazilian ce mi-e coleg de departament. Josue nu este prea simpatizat de restul colegilor, fiindca li se pare pedant cu engleza britanica invatata in cei trei ani petrecuti ca barman in Londra, precum si din cauza comentariilor lui atotstiutoare. Ca intodeauna, orice cunostinta in plus e sanctionata pe vapor. Pana la sfarsitul zilei reusesc sa ma lamuresc despre ce este vorba – Josue a protestat impotriva programului impus de Boysie si s-a plans sefului cel mare, Hotel-Directorul, cea mai inalta autoritate de pe vapor. Drept urmare, Boysie si Ross au fost chemati sa dea amanunte si au fost admonestati pentru programul abuziv. Asa am aflat ca regulametul prevede sa existe minim o pauza de sase ore consecutive in 24, pentru somn. Sunt extrem de uimit sa constat ca exista totusi un regulament si ca o plangere poate avea efect! Cat de bine au reusit sa ne indobitoceasca Boysie si cu Ross pana acum! Josue s-a plans ca el nu apuca niciodata mai mult de 4 ore consecutive si ca nu mai rezista. Seara m-am intalnit cu el si mi-a confirmat, spunandu-mi ca oricum demisioneaza si va pleca acasa in mai putin de o saptamana. Nu mai ramane pentru ca e prea obosit si se teme ca oricum Boysie va trece la represalii. Mi-a spus ca Boysie la certat, spunadu-i ca el i-a acordat o sansa si Josue l-ar fi tradat. Nu ma pot abtine sa nu rad. Ce concepte manevreaza Boysie, care joaca rolul Cezarului uimit de lovitura lui Brutus! El considera ca faptul ca l-a pus pe Josue sa lucreze in Casino a fost un favor, pe ideea ca acolo se putea face un bacsis mai mare. Restul nu mai conteaza pentru el. Banii aia amarati justifica totul in capul lui de gorila. Doua zile mai tarziu, are loc un chef de adio in cabina lui Josue, la care participam colegii europeni si Shirley, brazilianca. Pe indonezieni, filipinezi si jamaicani nu prea ii intreseaza chestia cu programul si unii dintre ei chiar considera ca Josue a fost fraier sa se planga atata timp cat lucra in Casino. Noi ceilalti ii suntem recunoscatori pentru protestul sau, care speram sa ne mai usureze programul. Am strans bani si i-am cumparat un cadou. Un ceas de mana, la propunerea mea, fiindca a avut curajul sa protesteze in legatura cu programul de munca. Suntem asa de inghesuiti incat ne sprijinim unul de altul, prin fumul gros de tigara, care ne temem ca ar putea sa declanseze alarmele de incendiu. E aproape 4 dimineta cand ma duc sa ma culc, calculandu-mi ca prind cele 4 ore de somn pana la aprovizionare, care e programata pe ora noua dimineata, cand vom fi in port, la Miami. Deja si daca am mai mult timp, tot nu pot dormi mai mult de 4 ore.

Aud batai in usa si deschid, cu salopeta pe jumatate trasa pe mine. E Steve, seful magaziei de bauturi, care aduna oamenii pentru incarcatul marfurilor. Ii spun ca vin in 10 minute. Steve incearca sa-i stranga pe cei cinci trecuti de obicei pe lista, dintre care unul sau doi obisnuiesc sa se eschiveze, in special indonezienii. Eu am devenit om de baza, pentru ca fac treaba, preferand sa incarc marfa si sa fiu astfel scutit de “impinsul” bauturilor care urmeaza imediat dupa plecarea din port. Steve ma simpatizeaza pentru asta, caci alfel nu are cu cine sa-si faca treaba. In plus, se amuza sa ma auda lalaind cantece jamaicane in timp ce pasez cutiile. Pentru el e foarte amuzant ca un alb sa stie asa ceva. El nu stie ca imi placea Harry Belafonte cu mult inainte de vapor si ca pentru mine cantatul e lucrul care imi tine gura ocupata, ca sa nu injur cand ceilati trag chiulul. Imit binisor accentul jamaicanilor si am invatat multe dintre expresiile lor. Imi joc bine rolul de hamal, in salopeta bleumarin care mi-e scurta si larga, ca mai toate piesele de uniforma capatate pe vapor. Cel putin vestele pe care le purtam cei din departamentul bar sunt atat de prost croite incat si un manechin profesionist ar arata sleampat. Sunt jos, in dreptul trapei laterale de pe puntea 1, prin care motostivuitoarele strecoara paletii cu marfa, parlamentand cu unul dintre manipulanti sa aduca paletii cu bauturi. Prin aceeasi trapa se incarca si alimentele, iar daca nu se asigura un flux constant, nu apucam sa mai iesim afara, sa dam telefon acasa. Cand incepem, ca de obicei se gaseste cate unul care sa zbiere, numai ca se se afle in treaba, ca ne miscam prea incet. Atunci trec la capatul liniei si dau cutiile cat de repede pot, fara sa tin cont ca mi se taie rasuflarea, pana cand se striga sa astept. E mica mea razbunare pentru falsii “harnici”, care se vitejesc cand e vreun sef prin preajama. In mod obisnuit, se incarca aproximativ doua camioane de marfa si treaba ar dura maxim trei ore, daca am fi toti. Cum intotdeana doi sau trei dispar la un moment dat, povestea se lungeste pana pe la 2 dupa-amiaza. Prefer chestia asta, decat “impinsul bauturilor”. Numai sa apuc sa ies macar jumatate de ora, sa mai dau un telefon.

Boysie pleaca acasa. Lumea e mai relaxata, in asteptarea izbavirii de latraturile fioroase si de “Rag aran’dat’an!” lui. Inlocuitorul este indian si se numeste Amitava Baksi. Imediat dupa sosirea lui Baksi se simte schimbarea. Programul devine mai uman iar eu am surpriza sa vad ca lucrez in Casino. Nu-mi vine sa cred ca am scapat de Stardust, caci eu sunt singurul care a lucrat cel mai mult in Stardust probabil in toata istoria vaporului. Cred ca Baksi, ca multi dintre indienii pe care i-am cunoscut, are o vaga nostalgie a sistemului britanic si faptul ca sunt alb reprezinta acum pentru mine un avantaj. In plus, eu pot sa-i dau replici la exemplele filosofice cu care isi impaneaza explicatiile si instructiunile, asa ca sunt mai bine vazut ca inainte. Schimbarea inseamna mai mult timp liber, caci de fiecare data cand suntem in port Casinoul este inchis. Asa ca pot iesi afara aproape in fiecare port, atunci cand nu fac aprovizionarea.

Prima iesire de 3 ore jumate in Cozumel o petrec hoinarind pe faleza pe care altadata fugeam. Am timp sa vad mai indeaproape terasele si magazinele cu suveniruri, caci cele de haine si de bijuterii nu ma intereseaza. Imediat ce treci de primul rand de cladiri, cel dispre mare, Cozumelul devine o asezare saracacioasa, cu constructii prafuite unde nu e mare lucru de vazut. Cozumel e o insula la cativa kilometri de coasta mexicana, si se spune ca numele ar insemna “Insula Randunicilor” in limba locuitorilor de dinaintea cuceririi spaniole. In interiorul insulei se organizeaza excursii cu autobuzul la ruinele asezarii precolumbiene care constituia inima Cozumelului. Din pacate nu am niciodata suficient timp pentru o astfel de excursie. Beau de unul singur o bere, pe o straduta laterala pavata cu bucati de ceramica, umbrita de plante si de zidurile care adapostesc chioscuri cu suveniruri. Tricouri, palarii mexicane, cizme de calarie, obiecte din lut sau din metal batut cu ciocanul si o multime de amulete, bratari si cercei. Aproape aceleasi lucruri peste tot, cu deosebirea ca in functie de loc difera si pretul. Printre turisti sunt amestecati membrii echipajului, pe care ii recunosc chiar daca nu le stiu numele. Stau in continuare la umbra, nestiind ce sa fac si pe masura ce timpul se scurge, ma intristez ca nu ma pot bucura pe de-antregul de sansa de a fi intr-un loc in care acum cateva luni nici n-as fi visat. In cele din urma pornesc catre vas, si vazandu-l de la distanta, imi vine in minte un fel de aforism pentru marinari – “Cel mai bun vapor de croaziera este cel pe care il vezi de pe uscat. Corolar: Cu cat esti mai departe, cu atat este mai bun”.Teorema lui Walter pentru membrii echipajului. Dupa ce fac dus si ma schimb, imi iau postul in primire. Nu sunt mai fericit, dar sunt macar un pic mai relaxat.

Luna ianuarie mi se pare cea mai lunga din viata mea. Parca nu se mai termina. Intr-o zi aflu ca s-ar putea sa fiu transferat pe alt vas. Stirea vine de la Silviu, care a aflat-o de la romanca ce lucreaza la biroul de personal. Amandoi am fost alesi sa mergem ca personal suplimentar pe “Norwegian Sun”, unde va avea loc “Atlantis Gay Cruise 2002” – una dintre cele doua intruniri anuale ale homosexualilor si lesbienelor din Statele Unite. Motivul – suntem singurii bar-waiter-i europeni. Mi se pare extrem de ciudat, dar stand de vorba cu Silviu ne consolam cu ideea ca macar o sa mergem si pe alt traseu. In schimb, colegii deja fac poante pe seama noastra si pe starea in care ne vom intoarce.”Ai grija sa nu scapi ceva pe jos!” sau “Vezi, poate iti gasesti o nevasta!” sunt remarcile obisnuite. Constat ca suntem invidiati, pentru ca se spune ca la petrecerile homosexualilor se fac bacsisuri foarte bune. Toate poantele cu homosexuali si pe de alta parte “atentiile” celor doi dealeri din cazinou, Dennis si Roberto, care de fapt sunt “fetite” si carora nu reusesc nici cum sa le fac sa le intre in cap ca nu ma intereseaza, ma determina sa incerc o metoda care sa le mai taie din apetit. Ma duc sa ma tund, la unul dintre frizerii amatori din echipaj. De cei 7 dolari ma aleg cu singura tonsura pe care o stie. Ii explic ca vreau sa ma tunda cat poate de scurt. Rezultatul e oribil iar eu sunt foarte multumit. Imi inchipui ca poate le mai taie cheful “baietilor veseli”. Absolut gresit. N-are nici un efect., in afara rasetelor celorlati colegi si a secundelor de nedumirere, pana ma recunosc, de fiecare data cand ma vad in oglinda. In sfarsit, vine si ziua de dinaintea plecarii si trecem prin toate formalitatile. Ca si in armata, trebuie predate toate efectele, pe semnatura, pentru ca e posibil sa fim retinuti pe celalalt vas pana la sfarsitul contractului. De obicei nu se intampla asa, dar nu se stie niciodata. Plecam trei – eu, Silviu si Paolo Bonifacio, un barman filipinez. Paolo are deja experienta unei astfel de croaziere, si fiind de mai multi ani pe vapor preia in mod tacit comanda grupului. Pe noi ne framanta intalnirea cu cei 2000 de pasageri homosexuali, pe Paolo posibilitatea sa nu se mai intoarca pe “Sea”, unde are o iubita romanca. In Miami coboram si suntem dusi de o masina a companiei la hotelul unde sunt cazati angajatii in trecere, undeva pe langa aeroport. Celalat vas soseste abia maine, ceea ce pentru noi inseamna o nesperata pauza de 20 de ore pe uscat, in Miami! 20 de ore libere suna incredibil! Chiar daca suntem in urma cu somnul, ne hotaram sa iesim cat mai iute in oras.

In afara de zona centrala, Miami este relativ monoton. Nehotarati daca sa megrem pe faimoasa plaja “Miami Beach” sau sa ne plimbam prin centru, alegem pana la urma a doua varianta. Dupa trei ore de hoinareala fara tinta, pornim catre hotel, pe care il gasim destul de greu, fiindca toti cei din statiile de autobuz intrebati despre directia in care vrem sa ajungem fie n-au auzit, fie nu vorbesc engleza. A doua zi, relativ odihniti, ne intoarcem in port si ne prezentam la biroul de personal de pe noul nostru vas, care este foarte nou, doar de 6 luni la apa, si mult mai mare decat al nostru. Echipajul este diferit, sunt aproape numai asiatici si foarte putini jamaicani si extremd e multe... femei! Aflu ca majoritatea sunt romance, peste 200, si ca e singurul vas al carui echipaj este compus din mai multe femei decat barbati. Deja ni se pare mult mai vesel. Suntem repartizati in cabine diferite, pe unde se gasesc locuri libere. Spre deosebire de vasul de pe care venim, unde echipajul e concentrat pe puntile 1 si 2, pe “Norwegian Sun” cabinele sunt mai mari si sunt repartizate in mai multe zone. Eu nimeresc la prova, pe puntea 11, aproape de zona de comanda. Aceasta aranjare a cabinelor este menita sa scurteze accesul echipajului catre punctele de lucru. Vasul este atat de mare incat am nevoie de cel putin 10 minute sa ajung din cabina mea, de la puntea 11, la camera de zi a achipajului, care este undeva pe puntea 4, sprea pupa vasului. Aceasta se datoreaza si faptului ca neavand voie sa traversez zona pasagerilor, trebuie sa cobor pana la 2, de unde o iau pe un coridor foarte lung, chiar prin mijlocul vaporului, de pe care se faca accesul la diversele magazii si care este atat de lat incat ar incape lejer o masina. Dupa ce ni se fac instructajele specifice, scurtate pentru deja se considera ca avem experienta, ne prezentam la seful de departament pentru instructiuni. Intram la munca dupa ce vom pleca din port, pentru clasica “Sail Away Party” unde trebuie sa “impingem” bauturi. Pana atunci mai avem o ora, pe care eu si Silviu o petrecem in camera de zi a echipajului, care nu este la fel de simpatica ca cea de pe “Norwegian Sea” si care la intrare are camera de luat vederi, ceea ce nu ne bucura. De fapt tot vasul e impanat cu camere de luat vederi, asa ca senzatia de puscarie este mai accentuata. In schimb suntem primiti cu foarte multa caldura de romancele din echipaj care se perinda prin zona si care se bucura sa vada fete noi, pentru ca in echipaj mai sunt doar doi baieti romani. Ca si noi a sosit pe vas Iulian, alt roman, transferat de pe “Norwegian Sky”, asa ca noi trei suntem senzatia zilei. Cand fetele afla ca stam numai o saptamana se intristeaza si ne indeamna sa ne cerem transferul. Buimaciti de atatea atentii, promitem ca o sa incercam. Silviu e deja cu gura pana la urechi, si cum ramanen singuri imi da coate, zicandu-mi “Fraticule, aicea e de noi! Avem femei si de schimbat! Pai sa vezi ce se bate astea pe noi!”. Corul hormonilor canta deja imnuri de triumf in capetele noastre infierbantate, caci de cand suntem pe vapor n-am mai avut de a face cu femei. Eu nu pot uita totusi circumstantele si nici ca suntem in continuare angajati cu indatoriri care nu cred ca vor fi mai usoare ca inainte.

Intalnirea cu pasagerii nostri speciali este mai putin spectaculoasa decat mi-am inchipuit, pentru ca spre deosebire de celelalte croaziere, la “Sail Away Party” apare foarte putina lume. Doar cativa poarta accesorii feminine si doar felul de a se misca si de a vorbi al unora indica inclinatiile si preferintele erotice homosexuale. Unii au un comportament absolut normal. Atata doar ca se uita dupa angajatii barbati si nu dupa femei. Nici nu se bea atat de mult cat se asteptau sefii nostri. E drept ca se comanda mai mult “Cosmopolitan” sau bauturi mai fine, dar departe de estimari. Seara suntem din nou in crew-bar, in centrul atentiei. Ne ducem cu greu la culcare, nedumeriti totusi de disparitia rapida a fetelor care se imbulzeau in jurul nostru. De fapt si aici exista relatii cu vechime, in ciuda regulametului care interzice orice relatii intre membrii echipajului in afara celor de munca, si care sunt din aceasta cauza bine ascunse. Oricum, ne simtim mai bine ca pe vasul nostru, cel putin pentru senzatia de nou.

Croaziera are un itinerariu special. Am retinut Puerto Rico, San Juan, St. Croix si Tortola. In Nassau noi am mai fost, dar orice ocazie de a cobora pe uscat e binevenita. Avem norucul ca Bar-Managerul sa fie un tip cumsecade, care ne lasa in pace, stiind ca vom fi in subordinea sa doar cateva zile. Nici colegii nostri nu-si doresc prea mult zel din partea noastra, caci si ei si-au pus mari sperante in castigurile din aceasta croaziera si ele se arata inca departe de asteptari, asa ca n-au nevoie de concurenta noastra. Situata este departe de a ne displace. Dormim mai mult, am invatat sa disparem de pe punte cand nu e cazul sa fim acolo, iar serile, cand au loc petreceri ale pasagerilor in aer liber, pe puntea 11, tragem la masea la un loc cu ceilalti, ascunsi dupa stalpi, lazi sau orice ne poate feri de privirile vreunui sef, in atmosfera de dezmat general iscata de turisti, care ne uimesc cu costumatiile lor. In fiecare seara petrecerile au un alt leit-motiv si fiecare inecearca sa straluceasca cat mai mult, fie pentru a-si impresiona partenerul, fie pentru noi cuceriri. E uimitor sa vezi cum barbati zdraveni devin seara doamne lascive, spre disperarea fetelor din echipaj, care deja ofteaza dupa muschii multora dintre oaspetii nostri.

Reusim sa coboram pe uscat in fiecare port, chiar daca si pentru foarte scurt timp. In San Juan ma pierd de grupul cu care am iesit si ratacesc pe stradutele inguste, pavate cu caramida rosie. Privesc la micile cafenele aproape pustii, care imi par nespus de familiare, trag cu ochiul in camera in care doi negri batrani joaca sah la lumina unui bec murdar si beau rom dint-o sticla pusa direct pe podea si ma bucur de intunericul care ma ascunde, ca si de mirosul umed pe care il emana vegetatia abundenta din orasel. St. Croix este poate cel mai saracacios loc in care am fost pana acum. Exista o singura dana, pentru ca vasele de croaziera nu vin in mod obisnuit aici. Desi este mult praf uscat, imi place pentru dealurile care lipsesc pe majoritatea insulelor si pe care imi inchipui pascand capre. Impreuna cu Silviu gasim o terasa mica, lipita de o casa de caramida, cu multe plante in hardaie de lemn si fotografii si suveniruri frantuzesti, pentru ca proprietarul e francez. Imi si inchipui cum serile obisnuiste sa se alature celor 2 sau 3 clienti permanenti, cu cate o sticla scoasa dintr-un ascunzis stiut numai de el, si sa intinda povesti pana la ziua. Locul mi se pare potrivit pentru o sedere intr-o singuratate calma, in care sa scrii ziua si seara sa inoti inainte de un pahar de vin si un somn fara vise. Tortola, care face parte din arhipelagul Insulelor Virgine Britanice, mi se pare cea mai frumoasa insula. Tortola cea de care citeam in cartile cu pirati, este plina de verdeata, inconjurata de o puzderie de insulite la fel de verzi, si este foarte curata. N-am decat o ora la dispozitie si raman aproape de vas, in portul plin de zeci de iachturi. Pe coastele din jur sunt imprastiate vile cochete, la distante care sa asigure o intimitate desavarsita. Am auzit ca pe partea celalata este o plaja spectaculoasa, la poalele unui perete foarte abrupt. Exact asa cum imi inchipuiam eu insulele tropicale inainte de imbarcare. Regret ca n-a mai mult timp, macar sa ma duc sa inot putin . Cobor si in Nassau, impreuna cu Silviu si stam din nou la o bere. Silviu este mai vioi, se pare ca i-a iesit o combinatie si vrea sa ma aranjeze si pe mine, “in familie”, cu sora amicei lui. N-am nici un chef, napadit de lehamitea standardelor foarte joase de pe vapor. Pana la urma e aceeasi promiscuitate trista, inecata in alcool.

In seara de dinaitea plecarii se incinge un chef-monstru, in care cu greu facem fata multimii de fete care s-au incins la dans si care fac niste figuri ce-i lasa cu gura cascata pe putinii mebri ai echipajului care mai incap in crew-bar. E seara romanilor, sau mai bine zis a romancelor dezlantuite. Ma ametesc asa de tare incat ma tarai la culcare, incapabil sa urmez alaiul care, izgonit din crew-bar de oamenii de ordine care dau stingerea la 2 fix, s-a furisat undeva pe puntea 13, sub cerul liber, intr-un loc alfel interzis echipajului, dar pe care au norocul sa nu-l controleze nimeni. Ma bucur ca ma intorc pe Sea. Nu stiu de ce, dar nu-mi place aici, chiar daca in comparatie cu vasul meu, as fi la un loc cu “haremului plutitor”.

Cele doua zile pe care le avem la dispozitie in Miami sunt un nou cadou al sortii. O singura plimbare in oras. In rest ma uit la televizor sau dorm. Seara inot impreuna cu Paolo in piscina hotelului, acum golita de ceilalti oaspeti si privesc avioanele care aterizeaza si decoleaza atat de aprope. Avioanele reprezinta acum libertatea, atat ca antonime ale vapoarelor, cat si pentru ca stiu ca acasa ajung tot cu avionul. Dupa salariul urmator sunt scapat de datorii, deci pot renunta la munca pe vapor. Ramane sa hotarasc daca stau sa mai am un ban in buzunar cand plec sau doar atat cat sa strang pentru biletul de avion. In curand vor fi 4 luni de la imabracare. Se spune ca daca rezisti primele trei, atunci ai toate sansele sa-ti termini contractul. Ma intereseaza prea putin si ma bucur ca macar pot hotari cand sa plec.

Intorsi pe Sea suntem intampinati de saluturile si intrebarile cunoscutilor. Se asteptau sa venim cu castiguri suplimentare si micile invidii se potolesc rapid dupa raportul nostru succint. Ma pregatesc sa incep lucrul in Stardust, cand sunt anuntat ca voi avea programul lui Sammy Fernandez. Verific pe tabel si vad ca sunt “floater” deci nu inchid si nu deschid nici un bar. Floaterii sunt cei care lucreaza in locurile aglomerate si se deplaseaza in diferitele baruri in functie de necesitatile de moment. Se pare ca cineva acolo sus imi zambeste. Nici n-as fi visat la un asa noroc, caci floateri sunt doar cei care au cele mai bune vanzari si nu e cazul meu. Sansa o datorez faptului ca Ross s-a suparat pe Sammy si l-a pedepsit, trimitandu-l in Stardust. Ziua lucrez afara, la piscina, iar serile la spectacolele din Cabaret si Stardust. Mai mult, pentru curatenia speciala am sarcina sa ajut la inchiderea barului care deserveste Cabaretul, impreuna cu Profesorul. Curatenia in Cabaret este cea mai usoara, iar Profesorul este singurul dintre barmani care particpa efectiv la ea. Un om adevarat, Profesorul, chiar daca te mai mustruluieste din cand in cand! Mai bine nu se poate! Oare mi-au fost auzite rugaciunile? Oricum, banuiesc ca asa un noroc nu poate tine mult, dar n-are sens sa-mi bat capul. Fiecare zi mai lejera trebuie pretuita asa cum se cuvine. Cel mai mare avantaj este ca pot dormi toata noaptea. Teoretic, fiindca dupa cele 4 ore cu care s-a obisnut organismul meu, restul e pura intamplare. Incep sa cred din nou in Magic.

Sambata, inaintea primului spectacol, sunt singur in Cabaret. Schimb cateva vorbe cu luministul si observ langa cusca lui de sticla o fata pe care n-am mai vazut-o pana acum si care trebuie sa aiba ceva de-a face cu spectacolul. Din lipsa de ocupatie si impins de curiozitate ma apropii si-i zic intinzandu-i mana “Salut, eu sunt Walter. Sunt negru si sunt ultimul luptator zulu de la bord.” Luata pe neasteptate, e surprinsa, dar imi intinde mana si-si spune numele. Prima data inteleg Mimi. Dar dupa ce ma uit pe ecusonul ei citesc “Mamie Harris –Principle”. Intreb ce inseamna “Principle” si-mi raspunde ca “Principle Singer” –cantareata principala. Si ea mi-a studiat ecusonul si dupa cateva momente in care ma priveste fix zice, ducandu-si mana la gura “Doamne, ce bine semeni cu James!”. “Cine-i James?”. “Primul meu iubit”. Raspunsul neasteptat ma face sa adaug “Ei bine, eu sunt Walter, sper ca o sa-ti dai seama”. Zambeste. “Da, am retinut, utimul luptator zulu de la bord”. Ma indepartez pentru ca au aparut pasagerii dar mai apuc sa-l vad pe luminist cum imi face cu ochiul. Bineteles, pe vapor regula e sa agati tot ce poti si sigur la asta se gandeste. In timpul spectacolului o privesc din intuneric pe noua venita si-mi zic, la urma urmei de ce nu, e chiar draguta. Fiindca e in continuare in ultimul rand si la cel de al doilea show, profit de ocazie si o intreb daca nu iese mai tarziu afara, in Nassau. Imi spune ca nu poate, fiindca n-a primit inca crew-pass-ul, caci a sosit abia ieri. Atunci o invit la o bere in crew-bar. Ezita, zicandu-mi care n-are absolut nici un ban. “Nici o problema, fac cinste”, asa ca accepta.


In crew bar stau de vorba cu Roberto, International Host-ul din Italia. Roberto e gay, asa ca trebuie sa-i dau amanunte despre gay-cruise, unde regreta enorm ca n-a participat si el, fiindca s-a angajat cu dorinta secreta sa ajunga acolo. In cele din urma apare si Mamie, care intra in vorba foarte iute cu Roberto. Ca actrita, e obisnuta cu homosexualii, pentru ca sunt foarte multi in lumea artistica in State, si in special in New York, de unde vine ea. Cel putin in trupa de dans de la bord, din cinci baieti, trei sunt gay. Stam la povesti pana se inchide barul si apoi suntem invitati in cabina ofiterului-chimist, impreuna cu alti doi ofiteri norvegieni. Invitatia mi s-a adresat si mie pentru ca eram cu Mamie. Orice prezenta feminina noua e privita cu foarte mare interes. Dupa cateva ture de Heineken, Mamie ma intreba daca nu vreau sa-i vad cabina. Sunt extrem de surprins. Nu pot sa nu ma gandesc si la alte aspecte, mai ales cand stiu cum decurg lucrurile pe vas. Mi se se pare oricum foarte repede, cu toata experienta povestilor din jurul meu. Dar la cat alcool am in mine, moralitatea e de mult sub nivelul de plutire. Nu opune rezistenta cand o iau in brate, se lasa sarutata, dar dupa cateva minute ma impinge incetisor deoparte si-mi spune, in stilul foarte direct cu care m-am obisnuit deja “Stii, eu sunt logodita si ar trebui sa ma marit in curand. Dar nu sunt sigura daca mai vreau sau nu, asa ca intr-un fel am venit aici sa ma gandesc. Oricum, cred ca e mai bine sa ramanem doar amici, fiindca n-as vrea sa ranesc pe nimeni’. Declaratia ma agaseaza si prin ceea ce cred eu ca e prea multa siguranta de sine. Mormai un “foarte bine”, dau sa plec, dar suntem deja pe podea. Din nou sunt indepartat cu gentilete.”Cred car fi mai bine sa te culci. Te rog”. Plec imediat, aducandu-mi vag aminte ca trebuie sa fiu in picioare in mai putin de doua ore, pentru debarcarea pe insula privata.

A doua zi mi se pare ca foarte multi sunt la fel de buimaci ca si mine. Oare sa-si fi facut toti cei care trebuie sa lucreze pe insula de cap azi noapte? Seful e foarte nervos, dar n-are ce face. Cei din sir tot scapa cutii din mana, iar cand il strig pe Cebert Campbell, un jamaican solid care s-a nimerit fix langa mine, sa se miste mai iute, imi maraie un “you, don’t fuck around!” care ma amuza in loc sa ma sperie. Cred ca a fost lata de tot noaptea trecuta!

In urmatoarele doua zile n-am mai vazut-o pe Mamie. Abia luni seara ne intersectam, langa sala de mese. Cred c-a incetinit un pic pasul, ca sa-mi dea timp s-o ajung din urma. Ma bucur s-o vad si sunt invitat sa vad noua cabina, eliberata de azi de cealalta cantareata principala, al carei contract s-a incheiat. Sa ai cabina proprie e un mare lux. Ma simt foarte relaxat si pentru ca suntem numai noi, dar si pentru ca e prima persoana cu care pot sa am o conversatie normala. La un moment dat ma intreaba ce muzica imi place. Imi vine in minte “Cake” si Mamie nu-si poate stapani uimirea. “Nu pot sa cred!” si se ridica si porneste casetofonul de pe raft. Caseta dinauntru era chiar cu “Cake. As fi putut spune multe alte nume, dar asta mi-a venit primul. Si eu sunt uimit de potrivire. Ne povestim tot felul de nimicuri unul despre altul si ma duc greu la culcare. Parca as fi evadat din realitate, asa de bine mi-a prins pauza asta de la rutina de pana acum! Miercuri iesim impreuna in Cozumel si hoinarim pe faleza pana cand gasim o terasa mai putin aglomerata. La plecare dau peste un grup de pustani mexicani cu care incheg o conversatie cu putina spaniola pe care o stiu. Ma inteleg totusi si ne despartim dupa ce le cumpar inghetata de la un vanzator ambulant. Trebuie sa ma intorc la munca. Mamie ma insoteste, desi e ziua ei libera. O conduc pana la cabina. Mai stau cinci minute. Si inca cinci. Si de aici incepe Magicul si-mi mai spun doar ca pot sa ma si de afara, nu ma duc la lucru. E prea frumos ca sa renunt. In amurgul rosu ce se vede prin hublou, stelutele copilaresti din material reflectorizant lipite de cine stie cine pe tavan sclipesc deja, in timp ce alunec in alt film, iar tarmul dispare lent, ca si cum ar avea grija sa nu se rupa vraja.

Magicul a durat o vreme, mai mult sau mai putin ciobit de duritatea vietii pe vas, dar chiar si asa a a insemnat o perioada mult mai suportabila pentru mine. Am avut parte de programul de “floater” vreme de 5 saptamani, interval in care desi vanzarile mele nu straluceau, am primit o multime de aprecieri din partea pasagerilor, drept pentru care am fost lasat in pace. “Succesul profesional” a fost marcat destul de constant in cadrul micii reprezentatii a de adio a chipajului, de la sfarsitul fiecarei croaziere de 4 zile, cand dupa spectacolele de cababret ne insiram pe scena reprezentanti din fiecare departament si executam un fel de cantecel. Aproape la fiecare aparitie aveam cate un grup care sa-mi strige numele, spre uimirea tuturor marimilor insirate pe scena, in frunte cu capitanul. Intre timp, Silviu ajunsese sa doarma si cate zece ore, gratie indemanarii lui deosibite la curatenie. Fiind programat sa curete cel mai aglomerat bar, cel de la piscina, a devenit o prezenta pretioasa si desi avea aceleasi probleme cu vanzaruile, barmanii preferau sa treca de la ei, numai sa-l aiba pe Silviu in echipa. Asa ca Silviu chiulea constant, revansandu-se facand aprovizionarile de unul singur si ducand greul curateniilor speciale. In plus, devenise seful micului grup care ajungea la “Salsa”, bordelul din Cozumel. Nu stiu motivele, dar Silviu devenise o autoritate in materie si sfaturile sale aveau mare cautare. Lucrurile se aranjesera intr-un fel de la sine, batranul Ross si Baksi erau multumiti asa, iar noi invatasem sa ne luam micile portii de libertate. Magicul a fost generos de pilda atunci cand am iesit intr-o nopate in Nassau si am castigat cu fisele primite bacsis de la o pasagera mai in varsta, pe vremea cand lucram in cazinoul de pe vas, si pe care le purtasem multa vreme cu mine nestiind regulile niciunuia dintre jocurile de noroc. Cu 36 de dolari am catigat 250 la Black Jack, in mai putin de 20 de minute. De fapt, de jucat a jucat Mamie, fiindca eu tot nu stiam. Asa ca am vizitat si cazinoul, si acvariul care mi sa-parut cel mai interesant lucru din Nassau, idee reusita a unui arhitect inteligent care a combinat efectele optice cu sunete menite sa sporeasca stranietatea unei vizite in Atlantis, caci aceasta era tema amenajarii. Probabil tot Magic a fost si atunci cand, dupa plecarea lui Mr. Ross, noul sef , dorind sa se impuna, si-a bagat nasul in ordinea deja stabilita si am avut de dat socoteala in fata Hotel-Directorului de vanzarile mele slabe. Cand ma steptam la o reintoarcere in Stardust, am fost salvat ca prin minune de alegerea lui Alvaro Bejerano, Head Wine–Steward, care m-a cerut in departamentul sau. Am devenit deci wine-steward si am scapat de “impinsul bauturilor” iar programul nu se intindea niciodata mai mult de 12 noaptea. Alvaro era un columbian cu simtul umorului, din pacate neinteles de multi dintre subordonati. Se misca intotdeuna cu eleganta in costumul negru, pe care il arbora in ciuda regulamentului care prevedea o vesta ornata cu motive de frunze si boabe de struguri, incat rotunjimile lui capatau prestanta, completata de mustata ingrijita, de parfumul nelipsit si siguranta cu care stia sa povesteasca despre absolut orice soi de vin. A mai fost Curacao, cu izul olandez inca prezent, cand am ichirait un scuter si am dat un tur prin mai toata insula. Si Bermuda, singurul loc unde am satat peste noapte si mai tot echipajul s-a imbatat afara, inchizand toate barurile, pentru ca a duua zi sa se prezinte intr-o mahmureala generala. Magicul a facut cam tot ce a putut, dar s-a subtiat considerabil cand Mamie si-a adus aminte ca urma sa priveasca vizita logodnicului si viitoarei soacre si m-a rugat sa suspendam “partea romantica” a relatiei. Pana la momentul respectiv s-au vehiculat diverse variante, mergand chiar pana la o fuga in Bahamas, propunere care ii apartinea, ispirata totusi de povestile mele despre o nesfarsita calatorie, pe care o dezvoltam in fiecare seara din imaginatia satula de tavi, pahare si sarcini de serviciu. A asa ca urmat si momentul penibil in care a trebuit sa-l servesc cu inghetata pe “el”, in timp ce ea o zbughise, fiind luata prin surprindere de prezenta mea la ice-cream parlor. Cred ca in momentul ala mi-am urat cel mai tare slujba de imprumut, uniforma si tot ce tinea de viata pe vapor. Dar n-am avut alta alegere decat sa strang din dinti si sa rabd consecintele faptelor mele. Dupa plecare prietenei mele new-yorkeze de pe vapor, intr-o zi in care am iesit sa innot in Nassau, la intorcerea pe vas am vazut, sub un cer plumburiu si apasator, caci venea una din putinele ploi ale sezonului, un cargo aprope la fel de gri, care pleca din port. Se numea “Tropical Lure” – Ispita Tropicala. Atunci m-am hotarat ca e vremea sa plec si eu, caci nu mai aveam nimic nou de experimentat. Ispita mea tropicala disparuse de mult si n-avea sens sa mai pierd timpul in locul care aproape ca ma zdrobise inainte sa-mi redea increderea in viata. Lectia se incheiease. Magicul isi facuse datoria.

Fumez palmat, ghemuit pe vine langa ascensorul de pe puntea 10. Daca as fi prins, nu stiu ce pedeapsa as primi, dar cu siguranta una extrem de severa, pentru ca suntem in plina alarma. Sambata are loc exercitiul saptamanal de evacuare, cand toti membri echipajului, incinsi cu veste de salvare de un portocaliu fluorescent si cu sepci de aceeasi culoare se raspandesc in punctele de pe vas desemnate de tabelul de instructiuni pentru cazuri de alarma. Sarcina mea este sa coordoneze evacuarea salonului de la pupa, pe puntea 10. Am invatat pe de rost momentele exercitiului, asa ca stiu ca mai sunt cam 10 minute pana la semnalul de abandon al vasului si sunt sanse foarte mici sa apara cineva in zona. Asa ca scot o portocala ascunsa in buzunar si o inghit rapid, pentru ca regulamentul interzice consumul de alimente sau bauturi in afara salii de mese. In sfarsit, se aude semnalul continuu si tropai pe scari in jos, impreuna cu ceilati membri ai echipajului care se indreapta catre zonele de evacuare de puntea 6. Ma aliniez in dreptul plutei 14.1 si astept ca seful de grupa sa strige prezenta. Dupa inca 20 de minute, vocea din difuzor a capitanului anunta incheierea exercitiului. Ies afara si ma duc din nou pe Cable Beach. S-ar putea sa fie pentru ultima oara, caci urmatoarea croaziera merge prin Canada si daca prietenii mei imi trimit faxul care sa ma cheme acasa asa cum ne-am inteles, probabil la sfarsitul ei voi pleca din New York catre Romania.

Intre timp, pauzele de pe vapor mi le umplu filmand tot felul de scene din viata echipajului, in zonele in care am acces, cu gandul de a inchega un filmulet experimetal care sa redea starea de spirit pe care ti-o induce vaporul. Un fel de lehamite intrepatrunsa cu oboseala si disperare surda. Din cauza ca sunt atat cu camera in mana, unii dintre colegi ma striga “Mista’ Directa’” – “Domnu’ regizor”. S-au obisnuit, mai ales ca am capatat demult eticheta de nebun. Intr-unul din astfel de momente vad batand chiar la usa cabinei mele pe un steward. Ma recunoaste, desi eu nu-i stiu numele. Plicul contine mesajul fax pe care il asteptam. Urmeaza sa-l prezint sefului si sa primesc confirmarea ca pot pleca. Am cerut un concediu de doua saptamani, dar n-am de gand sa ma mai intorc. Prefer asa, caci o demisie ar starni prea multa valva si oricum, in ambele cazuri, tot eu trebuie sa-mi platesc biletul de avion. Seara ii comunic sefului si peste doua zile am confirmarea. Plec acasa. Zbor de pe JFK la Londra si de acolo la Bucuresti. Silviu se tot roaga de mine sa mai stau, sa nu-l las singur, zice el. Nu pot. Nu mai rezist. Fiecare minut trece deja etrem de greu, pana cand dimineata plecarii soseste ca oricare alta. Aprope nu-mi vine a cred ca trebuie sa-mi strang ultimele lucruri si ca o a ies de pe vas definitiv, lasand in urma 7 luni jumate din viata mea. In ultima seara am primit o marturisire care nici nu m-a mai surprins. Unul dintre Maitre D’ ma intrebase cum se face ca uneori sunt cel mai vesel om de pe vapor si alteori cel mai trist. Asa am aflat cat de multi ma urmareau, pentru ca le paream ciudat. Am dat din umeri. Era prea complicat sa le explic.Le-am urat succes, pentru ca stiau ca plec, si i-am felicitat pentru rezistenta lor atat de indelungata pe vapor. Atunci tipul de alaturi, lasand sa cada zambetul altfel nelipsit si dezvaluindu-mi o figura grava si resemnata mi-a zis:”Ai dreptate. Asta nu e viata. Dar n-avem incotro”. Cineva mai zisese ca toti cei de pe vas fie fug de ceva, fie cauta ceva. Cred ca mie mi s-au intamplat amandoua. Numai ca raspunsurile se vor aseza mai tarziu. Acum vreau doar sa dorm. Dar pentru asta trebuie intai sa ies afara.

Astept pe dana 57 din portul New York sa-mi primesc pasaportul si biletul de avion. Ma uit la buloanele metalice ale traverselor din jurul meu, la pata de lumina de pe asfaltul murdar din fata mea, la bagajul meu aproape la fel de mic ca si la venire si astept. Astept si nici nu ma mai grabesc. Sunt doar la cateva minute de libertate. Doar cateva minute.


P.S. Mi-au trebuit aproape sase luni sa scap de insomnii si sa ajung sa dorm 7-8 ore pe noapte. Daca cineva mi-ar fi spus inainte, n-as fi crezut. Si nici acum nu-mi vine mult mai usor sa-mi aduc aminte de senzatiile incercate atunci. Stiu doar ca au fost momente in care m-am temut sincer ca innebunesc.